”Suntem a șaptea țară din UE!” – a fost, ani la rând, argumentul preferat al românilor ce voiau ”să dea cu pumnul în masa” instituțiilor europene. Culmea e că s-au domolit tocmai când am devenit al șaselea stat membru ca populație, după Brexit. Probabil au înțeles, în sfârșit, că, la Bruxelles, jocul de putere e mult mai subtil decât într-un studio tv de acasă. Sau poate că i-a dezarmat, în mod firesc, absența unui proiect românesc în politica europeană.
Au trecut 13 ani de la aderarea României la UE. Unde suntem? Un indicator poate fi contribuția României la solidaritatea europeană. Solidaritatea este laitmotivul instituțional bruxellez, dar și punctul cardinal al discursului politic al tuturor celor care credem în construcția europeană.
Solidaritatea sună foarte bine. Problema este când o punem pe hârtie. Iată un exemplu.
Luni, Comisia Europeană a organizat conferința mondială a donatorilor pentru accelerarea cercetărilor în domeniul diagnosticării, tratamentului și vaccinului pentru coronavirus.
Maratonul este în curs până la finalul acestei luni, chiar dacă aproape că și-a atins din primele trei ore obiectivul inițial: colectarea a 7,5 miliarde de euro pentru răspunsul la pandemie.
Comisia urmează să anunțe direcția acestor fonduri, banii urmând să ajungă de la donatori direct la beneficiari, în baza unui acord în cadrul acestui parteneriat. Întrucât acțiunea are la bază un apel al Organizației Mondiale a Sănătății și angajamentul recent la nivelul G20, donațiile provin din întreaga lume, din sfera publică și de la companii private.
Nu vă mai pun răbdarea la încercare: din UE, numai Bulgaria și țările baltice au donat mai puțin decât noi. Ele câte 100.000 de euro, iar România 200.000 de euro.
Spre comparație, țările Grupului de la Vișegrad (Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria) au contribuit cu 750.000 euro fiecare, Croația cu 1 milion, Grecia 3 milioane, Slovenia 13,7 milioane, Belgia 27 milioane, iar Austria 31 milioane de euro. Dintre statele non-UE din regiune, vecinii sârbi au donat de zece ori mai mult decât noi, adică 2 milioane de euro (în caz că ați fi tentați să găsiți o scuză în forța economică a donatorilor).
Urmează, apoi, marii donatori: de la 71,5 milioane ale Italiei, 125 ale Spaniei și 192 ale Olandei, până la sumele de aproximativ jumătate de miliard de euro ori ceva mai mult donate de Arabia Saudită, Germania, Marea Britanie, Japonia și Canada. Comisia Europeană a contribuit cu 1,4 miliarde euro, iar Franța cumulează cele mai multe donații (repet, publice și private) – 1,5 miliarde euro.
N-a fost nuntă cu dar, e adevărat. Ci e vorba de ceva mult mai important: un teledon pentru salvarea de vieți omenești.
Când vom cere, de acum, la Bruxelles, mai multă solidaritate, va trebui, din păcate, să avem în vedere această... inabilitate guvernamentală românească (ca să nu-i spun altfel).
E foarte posibil să ni se răspundă, parafrazându-l pe președintele Kennedy: Nu vă întrebați ce poate face UE pentru voi, ci întrebați-vă ce faceți voi pentru UE. Mai ales când e vorba de inițiative, ca aceasta, care ne privesc direct și pe noi.
