Sanitas nu este un sindicat

Rostogolim de peste 25 de ani un mit, acela că ar exista şi în România o mişcare sindicală. În realitate, aşa ceva lipseşte cu desăvârşire şi îi invit pe cei care contestă asemenea afirmaţii să pună osul la treabă şi să o demonteze cum or şti mai bine.

Există, e drept, structuri care se intitulează astfel, structuri care au îmbrăcat haina sindicală strict juridic, configurându-şi aparenţe de care pe fond rămân străine.

Există, totodată, lideri ai acestor structuri şi, da, s-a impus ca ubicuu un tipar de afaceri pe care grupările în speţă le derulează de peste 25 de ani. Afaceri invariabil pornite la drum cu vaste resurse publice, care au rămas şi pe parcurs branşate la asemenea izvoare.

Din superficialitate, din ignoranţă, poate şi din lene, oricum, dintr-o doză nefastă de conformism, în spaţiul public am căzut cu toţii în capcana de a alinta structurile respective cu un apelativ nemeritat - „sindicate”.

Or, cum se face că tocmai domeniile din care provin cele mai influente „sindicate” sunt şi cele care au ţinut cel mai greu pasul cu dezvoltarea în aceşti ultimi 25 de ani?

Teoretic, Educaţia şi Sănătatea ar fi avut toate atuurile să facă salturile calitative la care nu încetăm să râvnim.

Au impactul cel mai larg în sânul societăţii, au fost recunoscute drept priorităţi strategice de toate guvernările, au beneficiat de tot mai mulţi bani publici de la an la an, „sindicatele” lor înglobează un număr impresionant de membri, iar nivelul de instruire al acestora din urmă, ca şi al angajaţilor nemembri de „sindicat” nu are echivalent.

Şi totuşi, din perspectiva atmosferei generale şi a calităţii serviciilor prestate, Educaţia şi Sănătatea din România anului 2016 seamănă mai degrabă cu Bucureştiul ponosit şi lipsit de repere al anilor '80-'90. Sau cu încremenitul oraş Constanţa, al cărui potenţial natural de dezvoltare îl mai întrece probabil doar Bucureştiul, pentru simplul motiv că este capitală. Ce a împiedicat Constanţa nu doar să devină un puternic centru de afaceri şi turism, ci şi să renoveze odată Casinoul-bijuterie de pe faleza Mării Negre? Nimic mai simplu ca răspuns: o administraţie organizată şi patronată după canoanele şi rigorile mafiei, sub în-sfârşit-intratul-în-umbră Radu Mazăre.

N-ar fi, aşadar, de bun simţ să te întrebi cum a fost posibil aşa ceva şi privinţa evoluţiei celor două sectoare strategice, Educaţia şi Sănătatea? Cu atât mai mult cu cât România nu a dus lipsă de marşuri, proteste, greve, fluierici prin Piaţa Victoriei cu şepcuţe şi revendicări scandate fals de „sindicatele” din Educaţie şi Sănătate.

Sigur că întrebarea pică retoric şi nici nu este acesta locul în care să fi fost lansată pentru prima oară.

Gruparea Sanitas este un astfel de „sindicat”. Organizaţia a fost condusă ani buni de Marius Petcu, un tip care din asistent medical devenise la un moment dat cel mai bogat sindicalist, pentru a sfârşi după gratii cu o pedeapsă de şapte ani. Nicio problemă. Sanitas a încăput tot pe mâna unui asistent medical cu veleităţi similare în materie de îmbogăţire. Îl cheamă Leonard Bărăscu, iar istoria „mişcării sindicale” din România ar trebui să-l reţină drept cel mai bine plătit sindicalist-şef. Istoria măcar, căci contemporanii pe care-i păstoreşte nu par să-şi pună prea multe întrebări cu privire la culisele financiare din viaţa respectivului. După cum Digi24.ro a arătat şi AICI, Bărăscu a traversat anul 2015 cu echivalentul a 7.500 de euro pe lună. Vă asigur că rar veţi găsi antreprenori capabili să se apropie de asemenea câştiguri din afacerea proprie, căreia cu siguranţă îi dedică mai mult timp şi pentru care îşi zdruncină mult mai serios sănătatea decât Leonard Bărăscu. Vorba lui Bărăscu: „colegii mei la Sanitas, ei au decis că această sumă trebuie să fie reprezentativă pentru cei care îi conduc”.

Secundul acestuia, asistent medical şi el, este Marius Sepi. În 2015, ca prim-vicepreședinte al Federației Sanitas din România, domnia sa pleca de la birou acasă cu roade ale activităţii sindicale de peste 3.000 de euro. Pe lună.

Aici vorbim azi de Sanitas nu din plăcere, ci pentru că de vreo două zile liderii acestui „sindicat” ocupă din nou prima scenă a vieţii publice.

În prag de alegeri şi cu un PSD prieten, văr şi frate în Parlament, organizaţia condusă de Bărăscu şi Sepi a declanşat greva generală în spitalele în care a putut, cerând de la noi toţi pomeni cu spectru larg. Pomeni care nu vor rezolva absolut nimic din problemele sistemului de Sănătate, dar care, în caz de succes, ne vor pune pe toţi la plată din 2017.

PSD n-are decât de câştigat de pe urma exceselor Sanitas, excese care, coincidenţă desigur, de fiecare dată pică la momentul oportun pentru social-democraţi.

Începând de luni, Dragnea&Co. au organizat în Parlament, de la comisiile de specialitate până la plen, un maraton de pomeni electorale pentru acoperirea cărora un miliard de euro s-ar putea să nu fie neapărat suficient. Partea perversă este că prin levierul numit Sanitas, PSD are posibilitatea de a mări plaja angajamentelor bugetare lipsite de discernământ pe care le face - democratic nu-i aşa? - în Parlamentul României.

De ce ar conta pentru Bărăscu-Sepi-Dragnea faptul că legea nu permite promovarea de „acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar”?

De ce ar conta pentru cei doi „sindicalişti”, Leonard Bărăscu şi Marius Sepi, faptul că iau parte la un şantaj politic? Cel mai cu seamă pentru că nu sunt sindicalişti, ci anexe ale unei grupări politice cu care trăiesc într-o dulce simbioză.

S-a văzut asta şi în timpul guvernării Ponta, când activitatea Sanitas s-o fi redus probabil la seminarii şi colocvii, că nici în stradă, nici cu spitalele blocate nu i-am văzut.