Până acum există două feluri de reacție în privința modului în care statele occidentale ar trebui să gestioneze diplomatic o eventuală încetare a războiului din Ucraina. Ambele privesc moduri în care să fie calmată Rusia și, în plus, ambele variante nu oferă o rezolvare rapidă cu o încetare a focului.
Prima variantă este că președintele rus ar fi în continuare un lider care contează în politica internațională și poate redeveni rapid rezonabil, poate fi determinat să bage armele în teacă și să revină la masa negocierilor. Rusia este totuși o mare putere mondială, nu trebuie iritată inutil, eventual Ucraina va trebui să înțeleagă că trebuie să cedeze teritorii. Este modul în care oameni precum Henry Kissinger sau Emmanuel Macron consideră că s-ar putea pune capăt războiului. Se mizează pe calmarea liderului rus, „Rusia nu trebuie umilită”, aceasta este ipoteza de lucru.
Cei care susțin această ipoteză se așteaptă ca lucrurile pur și simplu să revină la o situație de dinainte de invazia rusă în Ucraina. Este o opinie răspândită (și întreținută) că, oricâte situații dramatice creează militarii ruși (crime, violuri, distrugeri etc.), ar fi totuși imposibil să nu fie luat în calcul potențialul distructiv și mai mare. Totul ar fi un fel de joc ”whack a mole” interminabil. Din aceste motive, consideră susținătorii acestei poziții, avem nevoie să revenim la masa dialogului, iar ca să ajungem acolo, trebuie ca Rusia nu doar că să nu se simtă umilită, ba chiar trebuie să primească ceva care să îi ofere satisfacție.
O astfel de practică în relațiile internațională nu este deloc nouă, doar că Rusia pare a fi singura care mai găsește potrivite relațiile bazate pe putere brută, specifice mai curând unor vremuri pe care suntem obișnuiți să le regăsim în cărțile de istorie.
A doua variantă este cel mai clar exprimată de istoricul Serghey Radchenko care spune că dimpotrivă, Rusia trebuie să fie umilită. „Măreția Rusiei s-a prăbușit într-o orgie de violuri și omoruri provocate de ocupanții brutali din Ucraina [...] Rusia are nevoie de o umilire corespunzătoare. Are nevoie de o recunoaștere umilă a statutului său diminuat, de o acceptare a vinovăției și de un efort lent și minuțios pentru a reconstrui încrederea celor pe care i-a nedreptățit. Rusia nu a învățat această lecție în anii 1990. Trebuie să o învețe acum”, a scris Radchenko în ”The Spectator”.
În această ipoteză trebuie să devenim intransigenți pentru că atitudinea de gangster afișată strategic de școala diplomației kremliniene cunoaște și răspunde doar la acest tip de limbaj și de acțiune care derivă din agresiune și forță. Fermitatea față de Rusia agresoare ar fi o poziție corectă și față de Ucraina, țara agresată. În plus, Putin nu mai poate fi credibil după ce Rusia a violat (și nu e un cuvânt ales la întâmplare) constant tratatele internaționale și înțelegerile diplomatice – deci cum poți negocia ceva, ce garanții mai poate avea cineva că rușii nu le vor încălca iar și iar, așa cum deja ne-au obișnuit? Prin urmare, conform acestei variante Putin nu merită nicio concesie, trebuie tratat așa cum a fost tratat și Hitler, ca un criminal.
Independența Ucrainei a fost garantată (și) de Rusia prin Memorandumul de la Budapesta din 1994. Astăzi aflăm că prin independență Rusia înțelege „da, ești independent, dar îmi raportezi mie, îmi plătești mie. Altfel, venim cu armata”. Este adevărat că lucrurile se mai schimbă cu trecerea timpului, dar absența oricărei urme de predictibilitate în acțiunile unui stat înarmat până în dinți nu poate fi în niciun caz un semn că am putea ajunge la o înțelegere. Ucrainenii au numărat că Rusia a încălcat și a violat câteva sute de tratate sau înțelegeri internaționale.
Dacă pentru prima variantă nu sunt semne că știm exact în ce condiții anume Rusia nu s-ar simți „umilită”, ba chiar avem multe semnale că și-a propus ocuparea cel puțin a Ucrainei și poate chiar mai mult, dacă analizăm la rece declarații ale lui Vladimir Putin, pentru a doua variantă statele occidentale cam știu ce au de făcut, și anume să sprijine militar armata ucraineană pentru a distruge mitul invincibilității armatei ruse. Odată cu spargerea acestui mit, Rusia nu va mai avea cu ce să strivească destine, comunități, populații sau state. Și poate ar deveni mai umilă. Mai umană.
