Revolta magistraţilor dă peste cap proiectul "China" impus de PSD

În ultimii ani, PSD şi partenerii săi ani au cultivat în spaţiul public ideea falsă că a sosit ceasul al 12-lea, iar România trebuie să facă o alegere crucială. Ea ar presupune îndepărtarea de partenerii strategici care au resuscitat-o începând cu anul 2000 şi virajul spre un model de dezvoltare în care individul este strivit de oligarhul politic. În ultimul an această tendinţă a cunoscut o accelerare evidentă. Dar în ultimele zile, reacţiile de o nervozitate fără precedent ale magistraţilor din România dau semnalul că scenariul nu a prins rădăcini.

• "În China ar exista în jur de 200 de familii importante, dar probabil nu mai mult de 20-30 dintre ele exercită o influenţă semnificativă. Cele mai proeminente au legături cu familia Deng (Deng Xiaoping - n.r.) şi, de ceva vreme, cu cea a lui Jiang Zemin".
• "Totodată puterea clanurilor se manifestă prin controlul activelor şi sectoarelor economice aflate în proprietatea statului. Familia fostului premier al Chinei, Li Peng, unul dintre liderii cel mai des asociaţi cu represiunea din Piaţa Tienanmen, a avut în ultimii ani o poziţie influentă în sectorul energetic, un sector imens şi de importanţă strategică. Familia fostului preşedinte Jiang Zemin este profund implicată în afacerile din telecomunicaţii, un alt domeniu extrem de profitabil. Iar interesele foarte respectatului premier din perioada lui Jiang, Zhu Rongji, sunt în zona finanţelor". 
• "Corupţia reprezintă o temă aparte în mandatul lui Xi. (...) Este ea considerată de către Partidul Comunist Chinez drept ceva intrinsec rău, în sensul de afirmare a interesului propriu în detrimentul celorlalţi? Există nenumărate dovezi că, de fapt, discursul anticorupţie din China contemporană nu corespunde, de exemplu, definiţiei date de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), care se referă la oficiali ce-şi folosesc funcţiile publice pentru câştiguri personale, lucru considerat greşit în orice împrejurări. În China, lucru admis şi de unii oficiali, este aproape imposibil să nu-ţi foloseşti poziţia publică în interes personal". 

Kerry Brown, autorul rândurilor de mai sus (pentru scrupulozitate, menţionez că traducerea îmi aparţine) este profesor de studii chineze şi director al Lau China Institute la King's College din Londra, având o experienţă de 25 de ani pe China, unde a activat inclusiv ca diplomat.

Pasajele culese din cartea sa, "CEO, China", ar trebui să ne coboare cu picioarele pe pământ atunci când îi auzim de liderii PSD-ALDE înfierând proletar Uniunea Europeană, trudind zilnic la relativizarea valorilor fundamentale ale acestui spaţiu poltic, pentru a face, în acelaşi timp, risipă de elogii la adresa modelului chinez de dezvoltare. Un model prezentat, cu cinism, drept imaculat, pe care, după 2012, politicienii care s-au succedat în arcul guvernamental de la Bucureşti au făcut eforturi majore să-l introducă fie pe uşa din spate, fie brutal, pe cea din faţă.

De pildă, cum a făcut Victor Ponta, în vara lui 2013, când era premier. "Noi am propus, în cursul întâlnirilor şi cu preşedintele şi cu primul-ministru, ridicarea relaţiei dintre România şi China la nivelul cel mai înalt pe care îl are România, acela de Parteneriat strategic. Sunt câteva ţări cu care avem un parteneriat strategic şi ne-am dori - anul viitor sunt 65 de ani de relaţii diplomatice - să avem un parteneriat strategic şi cu China. Un asemenea parteneriat strategic presupune multe domenii, pornind de la colaborarea politică, evident cea economică, care este cea de substanţă, dar şi culturală, educaţie şi alte domenii". (detalii pe site-ul Guvernului)

Că la vârful politicii externe de la Bucureşti există încă voci de substanţă care văd baletul diplomatic al României cu marile puteri ale momentului în termeni mult mai nuanţaţi putem deduce din soarta pe care a avut-o iniţiativa lui Ponta pe linia Bucureşti-Beijing... care a rămas la nivel de iniţiativă. Mai ales că ideea unui parteneriat strategic cu China ar deveni uşor incongruentă, din perspectiva direcţiei de ansamblu a României, cu cea mai importantă relaţie bilaterală de acest rang, Parteneriatul strategic România-SUA. Putem ghici de ce.

De altfel, în primăvara lui 2015, într-un interviu acordat jurnalistei Sabina Fati, ministrul de Externe de la acea vreme, Bogdan Aurescu, punea o frână elegantă abordărilor de tip Ponta: "Relația cu China are deja un caracter strategic, mai ales din punct de vedere economic. Parteneriatul strategic nu e la fel cu toți partenerii noștri, avem cu SUA, cu Franța, cu Turcia, cu Coreea de Sud și altele. Lucrăm la adâncirea acestui parteneriat cu China, care are mai ales o importanță economică".

A plecat Ponta, a venit Dragnea. Obsesia numită "China" a rămas, însă, la vârful PSD, ştafeta fiind preluată de Liviu Dragnea, sub conducerea căruia PSD şi guvernele pe care le-a dat în ultimii doi ani au făcut un pas mai departe. Nu spre angajarea unui parteneriat strategic, e drept, dar spre o gravă ieşire dintr-o dilemă şi ancorarea într-o certitudine: 

-ieşirea din dilemă: la întrebarea dacă e bună sau e rea apartenenţa la UE ori cel puţin respectarea valorilor şi normelor europene, Dragnea şi coaliţia din care face parte au găsit răspunsul - e rea.

-ancorarea în noi certitudini: China şi Rusia nu sunt oi negre, ci jucători valoroşi şi potenţiali parteneri de care România nu se mai poate lipsi, ca atare relaţia trebuie adâncită, iar UE şi SUA şantajate. Lucrurile au ajuns atât de departe între timp încât s-au creat condiţiile pentru acuzaţii pe care nimeni, nici măcar opoziţia, nu şi le-ar fi imaginat.

Liberalul Florin Cîţu a oferit recent o mostră: "Acum PSD-ul lui Dragnea și ALDE-ul lui Tăriceanu au schimbat tactica. Întâi distrug țara și schimbă legile (investiții prin PPP și nu fonduri UE) în așa fel încât intervenția Chinei și a Rusiei să fie mai ușoară. Colegii mei v-au explicat cum OUG 114 în combinație cu legea off-shore duc la o dependență a României și mai mare de Rusia. Este evidentă acum și strategia și în ceea ce privește finanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice. Întâi taxezi băncile și începi o campanie de demonizare a tot ce înseamnă investitor de la vest. După aceea te plângi că nu te poți împrumută de la aceștia pentru că prețul este prea mare. Soluția pe care ne-o va prezența Dragnea într-o emisiune la o televiziune furnizoare de #fakenews? Împrumuturi cu dobânda "preferențială" din Rusia și din China".

Dar poate ce este cel mai interesant în povestea românească numită "China" e faptul că în optica reprezentanţilor puterii de la Bucureşti din intervalul 2012-2019 (PSD-ALDE de azi fiind prelungirea mult mai violentă a USL-ului de ieri) nici măcar nu e vorba cu adevărat de performanţele economice ale Chinei, de altfel unicul element care ar permite a se vorbi în termeni cât de cât pozitivi despre această ţară.

Chiar dacă le invocă cu religiozitate pe post de argumente ultime ale lobby-ului pe care-l fac în acea direcţie, oameni ca Dragnea, Tăriceanu şi Ponta nu sunt interesaţi de atât de eficienţa economiei, cât de componenta politică a "miracolului chinezesc". 

O societate de control tot mai high-tech, China a devenit o adevărată Mecca pentru politicienii români care împing ţara spre oligarhizare totală. De ce mai degrabă China şi nu Rusia? Simplu: 1. pentru că dă mai bine la imagine să nu te asociezi prea evident cu Rusia în perioada asta şi într-o ţară ca asta, în care amintirile despre "eliberatorul" de la Răsărit nu sunt tocmai uşor de digerat. 2. pentru că China chiar are bani.

Asaltul asupra justiţiei început în ianuarie 2017 şi mai cu seamă evoluţiile accelerate şi de o violenţă în creştere din ultimele săptămâni sunt tocmai manifestarea unei stări de spirit tot mai evidente la nivelul PSD-ALDE, în care nota dominantă este alinierea la un sistem mai prietenos cu oligarhul, în care Partidul conduce cu mână de fier, în care exercitarea controlului în societate până la nivel de individ e normă. 

Nu e de mirare că discuţia despre un UPGRADE în relaţia România-China a fost deschisă de PSD şi întărită pe parcurs de partenerul de lung parcurs al acestui partid, camuflat în costum de liberal, Călin Popescu Tăriceanu. 

Istoria şi prezentul acestui partid vorbesc despre aceleaşi lucruri: politizare dusă la extrem, de la servicii de informaţii, la şcoli de cartier, de la armată la spitale, de la parchete şi instanţe la Curtea Constituţională.

Niciun cotlon al societăţii româneşti, oricât de mic, nu a scăpat neînregimentat şi nevătămat în perioadele în care PSD, sub diversele sale titulaturi, s-a aflat la guvernare. 

Şi nu e de mirare că, dacă a existat până la urmă ceva care să frâneze această maşinărie infernală creată în 1990 de Ion Iliescu (coleg în studenţia-i moscovită cu Li Peng) tocmai pentru a asigura o continuitate întru subordonarea totală a societăţii, ei bine, acel ceva a fost Uniunea Europeană.

Cu alte cuvinte, doar un colos s-ar fi putut opune cu o eficienţă certificată colosului autohton numit PDSR/PSD. 

Bătălia la care asistăm azi este, din perspectiva PSD, tocmai una de "eliberare" şi vine într-un moment pe care liderii săi şi consultanţii externi care le cosntruiesc mesajele de legitimare l-au identificat ca propice din mai multe puncte de vedere: pe de o parte, lupta anticorupţie s-a apropiat periculos de mult de câteva figuri centrale din PSD şi care gravitează în jurul PSD, aşadar se impunea o acţiune-şoc; apoi, atenţia distributivă a UE a ajuns să fie solicitată la maximum de evoluţii interne şi externe delicate; nu în ultimul rând, China a devenit un vector care, coroborat cu evoluţiile din Europa ultimilor şase-şapte ani, permite confecţionarea unei naraţiuni în care să fie prezentată publicului larg ca o alternativă viabilă, prin ambiţii şi pragmatism, la mai "prăfuita" UE şi "cinica" Americă. 

Sigur că linia de argumentaţie e slabă şi riscă să se deşire încă de la primele chestionări ale substanţei sale, dar PSD mizează în perioada asta pe ceea ce a mizat şi atunci când a câştigat alegerile parlamentare de la sfârşitul lui 2016: o poveste, mult sclipici şi, foarte important, specularea slăbiciunilor gardienilor de pe diversele paliere ale statului de drept din România. 

Au reuşit în 2016 şi e limpede că au ajuns periculos de aproape de reeditarea succesului, de data asta la o scară infinit mai mare, în 2019-2020. Însă drumul nu s-a încheiat, iar faza în care se află PSD, ALDE şi colaboratorii lor mai mult sau mai puţin vizibili încă implică riscul unei intrări în vrie din senin.

Din acest motiv, tensiunile acumulate în sistemele atacate frontal - justiţie şi bancar - şi reacţiile nervoase care tind să se radicalizeze în ultimele zile (mai ales din zona justiţiei) sunt cea mai bună veste de care societatea românească a avut parte de la abrogarea OUG 13, la începutul lui 2017.

De la protestele magistraţilor, la ridicarea mizei (mai ales graţie partenerilor strategici ai României) în chestiunea alegerii procurorului-şef al Parchetului European, statul de drept şi democraţia din România au în mână două instrumente care ar putea face diferenţa în viitorul apropiat. 

Ele sunt semnul concret că modelul chinezesc, atât de chirurgical descris în cele trei pasaje din cartea lui Kerry Brown, este dezavuat în zonele critice ale societăţii cu aceeaşi forţă cu care este elogiat la vârful puterii politice. 

Luaţi revendicările magistraţilor şi poziţionările din ultima vreme ale BNR şi asociaţiilor investitorilor străini şi autohtoni şi veţi vedea că ele desfiinţează punct cu punct ordinea care domneşte în China şi pe care lideri vremelnici de la Bucureşti vor să o importe cu forţa.

"Modurile în care familiile cu un lung şi istoric pedigree în Partid au reuşit să-şi convertească conexiunile în ceva asemănător deturnării afacerilor în scopuri personale provoacă furie și resentimente publice uriaşe", mai observă Kerry Brown.

Chiar şi în China...

*Kerry Brown, CEO, China. The rise of Xi Jinping, I.B.Tauris&Co. Ltd., London-New York, 2017, pg. 40, 41