Retragerea din Siria, decisă de Trump, reprezintă o șansă pentru pace
NEW YORK – Anunțul făcut de Președintele Donald Trump, de retragere a forțelor militare ale SUA din Siria, a fost întâmpinat cu o dezaprobare aproape generală de către democrați și republicani deopotrivă. Asta spune mai puține despre Trump și mai multe despre viziunea îngustă a sistemului de politică externă a SUA.
Ambele partide politice demonstrează că au anumite prejudecăți: că SUA trebuie să-și mențină prezența armată pretutindeni în lume pentru a-și împiedica adversarii să umple golul lăsat; că armata SUA ar deține cheia succesului în politica externă; și că adversarii Americii sunt niște dușmani implacabili, insensibili la diplomație. Retragerea lui Trump din Siria ar putea, într-adevăr, să fie un preludiu periculos al unui război regional extins; totuși, cu imaginație și diplomație, această retragere ar putea fi un pas decisiv pe calea spre o pace greu de atins în regiune.
Sistemul politicii externe a SUA a justificat retoric prezența Americii în Siria ca parte a războiului cu Statul Islamic (ISIS). După înfrângerea și dispersarea ISIS, Trump a demascat cacealmaua sistemului. Și brusc, sistemul a dezvăluit care sunt adevăratele motive ale prezenței SUA. Mișcarea lui Trump a fost atacată pentru că va acorda avantaje geopolitice Siriei lui Bashar al-Assad, Rusiei lui Vladimir Putin și Iranului lui Ali Khamenei și va pune în pericol Israelul, îi va trăda pe kurzi și va provoca alte daune care nu au legătură cu ISIS. Schimbarea are meritul că demască scopurile reale ale Americii în Orientul Mijlociu. Acestea nu sunt până la urmă atât de obscure, cu excepția faptului că analiștii oficiali, strategii sistemului și membrii Congresului au tendința să nu le menționeze în public. Statele Unite nu au fost în Siria (sau în Irak, Afganistan, Yemen, Cornul Africii, Libia și în alte locuri din regiune) din cauza ISIS. De fapt, ISIS a fost mai mult o consecință decât o cauză a prezenței SUA. Adevăratul scop a fost hegemonia regională a SUA. Iar consecințele reale au fost dezastruoase.
S-a spus rar adevărul despre prezența SUA în Siria. Dar putem fi siguri că SUA nu au fost preocupate de democrația din Siria sau din altă parte a regiunii, așa cum o demonstrează pe larg relația apropiată pe care o au cu Arabia Saudită. Statele Unite au decis să promoveze în 2011 o insurecție care să-l răstoarne pe Bashar al-Assad nu din cauză că SUA și aliații săi precum Arabia Saudită doreau democrație în Siria, ci pentru că au hotărât că Assad era un obstacol în fața intereselor SUA din regiune. Păcatele lui Assad erau clare: se aliase cu Rusia și primise ajutor de la Iran.
Din acest motiv, Președintele Barack Obama și Secretarul de Stat Hillary Clinton au declarat că „Assad trebuie să plece.” America și partenerii săi regionali, printre care Israel, Turcia, Arabia Saudită, UAE și Qatar au decis să furnizeze arme, logistică, pregătire și adăpost pentru o rebeliune anti-Assad. Obama a semnat un decret prezidențial (Operation Timber Sycamore) prin care cerea CIA să colaboreze cu Arabia Saudită pentru alungarea lui Assad. Obama, în încercarea de a evita o opoziție publică puternică împotriva unui nou război condus de CIA cu trupe americane pe teren, a ales să-i sprijine pe jihadiști. Dar scopul operațiunii din Siria era evident: instalarea unui regim binevoitor cu Turcia și cu Arabia Saudită, un aliat mai puțin pentru Rusia și îndepărtarea forțelor iraniene din Siria. Totul era clar pentru SUA, Israel, Turcia și Arabia Saudită.
Dar, așa cum se întâmplă de obicei în cazul operațiunilor de schimbare de regim ale CIA, planul a eșuat lamentabil. Rusia a demascat cacealmaua Americii, l-a susținut pe Assad, iar Iranul a acordat de asemenea un ajutor vital. Între timp, războiul prin interpuși alimentat de SUA și de aliații săi a produs peste 500.000 de morți în rândul combatanților și a civililor, a determinat strămutarea a peste 10 milioane de sirieni, precum și o criză majoră a refugiaților în Europa care continuă să zguduie viața politică din Uniunea Europeană. Apoi, una dintre facțiunile de jihadiști nemiloși s-a desprins de celelalte și a format ISIS. După câteva înregistrări video șocante cu decapitări ale unor prizonieri americani și străini, Obama a decis să intervină în 2014 cu lovituri aeriene și trupe pentru susținerea unui atac kurd asupra unor bastioane ale ISIS.
Din punctul de vedere al lui Trump, un regim marionetă instalat de americani în Siria, care să alunge Rusia și Iranul, nu este un obiectiv central pentru securitatea SUA și nici nu e realizabil. Iar aici Trump are, în sfârșit, dreptate.
Fără îndoială că retragerea unilaterală a SUA ar putea crea un dezastru chiar mai mare. Turcia ar putea invada nordul Siriei pentru a zdrobi forțele kurde; Rusia și Turcia s-ar putea trezi față în față într-o situație periculoasă. Israelul ar putea începe un război împotriva forțelor iraniene din Siria. Israelul și Arabia Saudită au format deja o alianță tacită împotriva Iranului. Războiul sirian s-ar putea extinde la nivelul întregului Orient Mijlociu. Aceste scenarii sunt îngrozitor de plauzibile.
Însă sunt departe de a fi inevitabile. Diplomația poate avea succes dacă sistemul de politică externă al SUA ar recunoaște măcar acum că soluția prudentă este diplomația la nivelul Națiunilor Unite și nu războiul. Sub auspiciile Consiliului de Securitate al ONU (cu acordul Statelor Unite, Chinei, Rusiei, Franței și al Marii Britanii), se pot agrea șase pași pentru instaurarea unei păci extinse.
În primul rând, toate forțele străine vor trebui să părăsească Siria (inclusiv SUA, jihadiștii susținuți de saudiți, luptătorii susținuți de Turcia, cei susținuți de Iran și trupele rusești). În al doilea rând, Consiliul de Securitate va susține suveranitatea guvernului sirian asupra întregii țări. În al treilea rând, Consiliul de Securitate și probabil trupele ONU de menținere a păcii vor garanta siguranța kurzilor. În al patrulea rând, Turcia se va angaja să nu invadeze Siria. În al cincilea rând, SUA va renunța la sancțiunile extrateritoriale împotriva Iranului. Iar în al șaselea rând, ONU va strânge fonduri pentru reconstrucția Siriei.
Este foarte posibil ca: Iranul să negocieze o ieșire din Siria în schimbul încetării sancțiunilor extrateritoriale din partea SUA; ca SUA și Israelul să fie de acord să oprească sancțiunile împotriva Iranului în schimbul retragerii militare a Iranului din Siria; ca Turcia să fie de acord nu intervină dacă Consiliul de Securitate îi garantează că nu va exista un Kurdistan separatist; ca Rusia și Iranul să accepte să se retragă din Siria dacă guvernul Assad va fi susținut de ONU, iar sancțiunile împotriva Iranului vor fi ridicate. Trebuie menționat că sancțiunile extrateritoriale ale SUA împotriva Iranului afectează într-adevăr economia iraniană, dar îndepărtează SUA de restul lumii și nu reușește să modifice politica internă din Iran. Trump ar putea fi de acord să ridice aceste sancțiuni în schimbul retragerii forțelor iraniene din Siria.
Mai există o imagine de ansamblu. Cheia păcii din Orientul Mijlociu este ca turcii, iranienii, arabii și evreii să coexiste. Cel mai mare obstacol (de la semnarea Tratatului de la Versailles de la sfârșitul Primului Război Mondial) pentru realizarea acestui lucru a constat în ingerințele marilor puteri - Franța, Marea Britanie, Rusia și SUA. Este momentul ca această regiune să fie lăsată să-și administreze propria situație, fără iluzia că puterile străine pot să-i permită unuia sau altuia să evite compromisurile. Și fără masivele intrări de armament care inundă regiunea din exterior. Israel și Arabia Saudită, de exemplu, trăiesc cu iluzia că SUA le va rezolva problema cu Iranul fără să fie nevoie de vreun compromis din partea lor. După un secol de ingerințe imperialiste occidentale, a venit momentul compromisului și al conviețuirii pașnice între actorii din regiune, sub umbrela ONU și a dreptului internațional.
