Reforma serviciilor. Cine o va face?
Mă bucur să văd că președintele Iohannis consideră una dintre propunerile noastre drept „prioritate strategică" pentru România în perioada imediat următoare. Suntem singura forță politică din România care a avut curajul să vorbească despre reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale.
Întrebarea este dacă această dezbatere - și această reformă - se va face până la capăt într-un context politic care încă nu e diferit de ce am avut până acum. Am văzut de-a lungul vremii multe probleme fundamentale fluturate public cu entuziasm și apoi părăsite pe parcurs ca și când simpla lor menționare le-a și rezolvat. Clasa politică românească nu a fost capabilă până în acest moment să își asume în mod real și să tranșeze decisiv o temă care i-a fost pusă pe masă, deși acesta este rolul politicului într-o societate. Compromisuri peste compromisuri se amestecă în deciziile politice pentru a servi interese momentane atât de tare încât nici nu mai știi de la ce s-a plecat. Se preferă melanjul nefuncțional care satisface orgoliile unora în locul intervenției necesare care să vindece bolile instituționale.
Președintele Iohannis a mai deschis acum câțiva ani o temă extraordinar de sensibilă și urgentă, cea a educației. Decidenții politici nu l-au urmat pe acest drum și iată că astăzi învățământul românesc este în același punct. E un exemplu care ilustrează teama mea atunci când văd deschiderea discuțiilor legate de reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale. Președintele, la fel ca societatea românească, trebuie să decidă în ce direcție ne vom îndrepta în anii care urmează. Vom merge pe drumul reformelor decisive care vor schimba ce e greșit sau vom aplica aceeași tactică precum la începutul anilor `90, când reformele erau minimale, mimate și se încerca recuperarea unor oameni pentru un consens politic din care nu câștiga nimeni nimic? Cred că România trebuie să decidă după 30 de ani să definitiveze adevărata reformă începută în anii `90 și să își schimbe irevocabil drumul politic chiar și cu prețul nemulțumirii unora, la vedere sau în umbră, care și-au impus voința și obiceiurile timp de trei deceni. Și singurul partener real al președintelui pentru un astfel de drum - și pentru o asemenea ambiție de reformă - este USR PLUS.
Subiectul reformei serviciilor de informații și a instituțiilor din domeniul securității naționale a ținut prima pagină câțiva ani, exact cât au avut nevoie câțiva oameni politici pentru a-și servi agenda proprie de discreditare a justiției și, în general, a statului, pentru ca apoi să dispară pur și simplu din dezbaterea publică. Reforma serviciilor este un subiect relevant și important pentru public, mai ales că o astfel de reformă nu este în niciun fel accesibilă societății care nu are niciun mecanism la dispoziția sa. Am asistat la o construcție mitologică de proporții, în care spionii mișunau peste tot, „spionita" era cheia de lectură a oricărei decizii politice sau a acțiunii justiției. Până într-o zi când subiectul a dispărut, în același fel cum multe alte subiecte care au divizat sau entuziasmat publicul s-au evaporat pur și simplu. Or, să ne fie limpede, subiectul nu a fost în niciun fel rezolvat, ci doar trimis într-un colț întunecat în care interesele reale ale societății sunt depozitate în uitare și nepăsare.
Nepăsarea și neprofesionalismul clasei politice sunt principalele cauze. Împreună cu lipsa de curaj și asumare. Era simplu să fabulezi despre cine se vedea cu cine în bucătăria cui în loc să discuți serios despre o reformă a cadrului legislativ care să limpezească diversele competențe ale serviciilor de informații și despre rolul pe care ele trebuie să le joace, cu control democratic, în societate. Era mai eficient să arunci nume și să construiești insinuări în loc de a discuta serios despre câte servicii secrete sunt necesare și care este cadrul administrativ și funcțional cel mai eficient. Neseriozitate și interese personale, dar și o lipsă evidentă de competență și curaj. Îmi amintesc cum eram privit în Parlamentul anului 2016, când am mers într-o serie de dezbateri legate de reforma servicului de informații și protecție al Ministerului de Interne. Politicieni cu vechime îmi spuneau că sunt nebun că mă angajez la o asemenea reformă, că au mai vrut și alții înaintea mea și nu le-a ieșit. Iată că s-a putut face. S-a putut nu pentru că am fost influențat în opțiunile mele de unii sau de alții, așa cum mulți au încercat și mai încearcă să acrediteze, ci tocmai pentru că nu eram influențat de nimeni decât de propria conștiință și de înțelegerea pe care am avut-o - și asumat-o - despre cum ar trebui să funcționeze un serviciu de protecție internă a unei instituții precum cele de ordine și siguranță publică. Nu voi pretinde niciodată că acela a fost adevărul absolut, dar voi susține cu toată tăria că acela a fost modelul de reformă de care era nevoie la acel moment și în acel context și că a fost făcut cu implicarea cât se putea de largă într-un interval de timp strâns a tuturor părților interesate (componentele ministerului, sindicate, Parlament).
Acesta este motivul pentru care cred că reforma serviciilor trebuie să fie pe agenda oricărui partid serios, din cel puțin două motive. În primul rând, avem o nevoie socială. De la Securitate încoace, societatea noastră are această stafie a „serviciilor" care bântuie dezbaterea publică și această realitate trebuie tranșată. Clar, asumat, cu curajul și seninătatea unei discuții despre orice alt serviciu public sau autoritate a statului. Nu e nimic de care trebuie să ne fie teamă, serviciile de informații nu sunt acolo pentru a induce teama în societate, ci pentru a servi societatea și interesele ei. Dacă le înțelegem astfel menirea, vom face deja un prim pas către însănătoșirea discursului public pe această temă, cu scopul final de a reda cetățenilor încrederea în niște instituții vitale pentru funcționarea statului român.
Al doilea motiv este că sistemul în sine are nevoie de reajustarea competențelor în interiorul cadrului legal, care la rândul său trebuie revizuit pentru a funcționa mai bine, mai transparent și cu mai multă eficiență. Serviciile de informații funcționează după legi gândite și adoptate în 1991, într-un context politic, social, economic și geostrategic fundamental diferit față de cel în care evoluăm astăzi ca societate și ca stat. Nota bene, acest cadru legislativ predatează chiar și actualul cadru constituțional.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Este necesară o discuție aplicată și apoi o adaptare bine calibrată a ariei de competență a diverselor componente ale sistemului de securitate națională. Trebuie să ne întrebăm ce rol trebuie să mai aibă un STS într-o lume în care siguranța comunicațiilor nu mai ține de cablurile care legau odată telefoanele, ci de riscurile de atacuri cibernetice convenționale sau hibride, de algoritmi de inteligență artificială care pot deturna sau distorsiona fluxuri de comunicații oficiale sau de protecția unor infrastructuri digitale critice. Și dacă decidem că moderizam mandatul și funcționarea STS, trebuie să ne întrebăm unde și cum îl așezăm în cadrul comunității de informații, cum reglăm integrarea acțiunilor lor cu cele de natură operativă sau strategică luate la nivelul celorlalte servicii. Aceeași poveste și la SPP. Mie, unul, mi-e clar că autoritățile statului și cei care vremelnic le slujesc pot fi expuși unor riscuri și că e nevoie de structuri de protecție eficiente. Dar trebuie ele să fie considerate servicii secrete? Cui îi servește? Ca și în cazul STS, asta nu înseamnă că ele nu trebuie să poată interacționa constant și eficace cu cei care posedă informații relevante, dar asta ține de mecanisme de raportare și coordonare operativă mai mult decât de menținerea unor statute și privilegii care nu contribuie la încrederea publică, ci mai degrabă o erodează.
În ceea ce privește SRI, SIE și serviciile sectoriale ale Armatei Române și ale MAI, cuvântul de ordine trebuie să fie clarificarea și buna delimitare a competențelor. Experiența și teoria ne demonstrează că orice suprapunere de competențe creează premise pentru concurențe neloiale între instituții, abuzuri și împiedică o auditare eficientă. Poate discuția așezată și aplicată ne va dovedi că trei servicii sunt suficiente (interne, externe și serviciul Armatei), iar celelalte organisme să fie reîncadrate în zona lor de competențe absolut necesare pentru o societate funcțională. Dar intenția demersului meu la acest moment nu este să dau rețete, ci să stimulez o dezbatere, cât mai consistentă și transparentă, pentru a ajunge la o așezare cât mai autentic legitimată a arhitecturii viitoare a comunității de informații. Ca membri UE și NATO, în lumea din ce în ce mai turbulentă în care trăim, e nevoie de acest lucru.
Mai rămân pe final două elemente cruciale ale acestei reforme: rolul CSAT și controlul civil al serviciilor de informații. O bună parte din neclaritățile ultimilor ani legate de activitatea serviciilor și implicarea lor în diverse sectoare civile, de la ANAF la sistemul judiciar, au avut la origini deliberări sau decizii CSAT despre care cetățenii și societatea au știut prea puțin sau deloc. Au primit serviciile instrucțiuni formale de la CSAT pentru a sprijini activitatea instituțiilor civile pentru combaterea corupției sau fraudei fiscale? Dacă da, în ce trebuie să constea acest sprijin? A fost suficient pentru a legitima practici instituționale sau celebrele Protocoale? Astfel de întrebări nu mai au voie să subziste într-o democrație matură. CSAT trebuie el însuși reformat, deciziile sale trebuie așezate în cadrul normativ național, în așa fel încât ele să poată fi nu doar cunoscute și accesibile, dar să poată fi supuse unor forme legitime de control democratic.
În continuarea aceleiași idei despre control democratic, ultimul element esențial al reformei trebuie să fie o regândire a activității de monitorizare, auditare și control al activităților serviciilor de informații. Începând de la bugetele alocate, modul lor de cheltuire și terminând cu cadrul larg de activități și intervenții, toate acestea trebuie supuse controlului civil. Pentru asta trebuie regândit mandatul comisiilor de specialitate din Parlament, formele de auditare și raportare. Iar pentru asta nu e nevoie doar de modificări legislative, trebuie să reflectăm serios și la oamenii care ar trebui să facă acest control. Așa încât am ajuns înapoi la premisa inițială: până când nu avem o clasă politică serioasă în Parlament, pe care să ne putem baza că înțelege ce înseamnă așezarea clară a propriilor atribuții de control din partea comisiilor parlamentare, nu vom putea discuta despre reforma bugetelor și a competențelor din această zonă.
Ca și concluzie, revin la rolul central al președintelui României, singurul în măsură să acționeze ca garant al acestei reforme. Alianța USR PLUS este pregătită să suștină demersurile președintelui, noi avem și competența, și curajul.
