Am participat la evenimentele prilejuite de sărbătorirea Zilei Naționale a României, la Iași, orașul în care m-am născut și pe care îl reprezint în Parlamentul României. Au fost peste 5000 de ieșeni care s-au adunat în fața Palatului Culturii pentru a asista la defilarea trupelor.
A fost un număr record de participanți. Ce ne determină ca într-o zi liberă să venim atât de mulți într-o piață publică pentru a omagia un eveniment al înaintaşilor noștri?
Au fost ieșeni din toate categoriile sociale, de la copii, elevi, studenți, până la pensionari sau oameni de afaceri cu care am interacționat și pe care îi cunosc personal.
Am schimbat câteva vorbe cu câțiva și numitorul comun e același: faptele de eroism ale soldaților români din războaiele mondiale, coalizarea clasei politice din acea vreme pentru a servi interesul național și nevoia de a ne a avea repere morale puternice reprezintă argumente care apar, invariabil, la fiecare.
Sigur, unii vin pentru ca a lor copii să vadă defilarea trupelor Armatei sau Jandarmeriei. Dar, în profunzime e aceeași nevoie de a le vorbi copiilor despre repere, despre oameni curajoși și bravi care au fost dedicați unui țel mai înalt decât ei înşişi.
Și acest ingredient al patriotismului este unul puternic, care ne adună, care oferă națiunii solidaritate și coerență. Este un patriotism luminat, senin, care utilizează trecutul nu ca mijloc pentru a ne victimiza sau pentru a glorifica orice eveniment, ci pentru a cultiva un spirit al încrederii că oameni puși în slujba unor valori pot transforma sau construi națiuni.
Nu știu cât le mai spun ceva tinerelor generații Ion. I. C. Brătianu, Iancu Flondor, Iuliu Maniu sau Ion Inculeț. Dar știu că fiecare dintre aceștia și mulți, mulți alții au crezut în proiectul unificării teritoriilor românești, unii au transformat acest proiect într-un proiect de viață, și au acționat chiar punându-și în pericol propria integritate pentru ca Marea Unire de la 1918 să devină realitate.
Românii sunt inspirați de acești eroi naționali de la 1918 pentru că își proiectează în ei așteptările din prezent. Și nu pot să nu mă gândesc la prezent.
În ultimii 30 ani, cu bune și cu rele, România a traversat o tranziție post-comunistă și a ajuns o democrație consolidată. Trăim cele mai bune vremuri din istoria națională. Da, poate unor le este greu să creadă, dar democrația din prezent nu se compară cu sincopele democrației interbelice. Industria din prezent produce mult mai mult și mai eficient decât industria comunistă, care spre finalul regimului devenise o carcasă goală. Mai mult, trebuie să recunoaștem faptul că, în această perioadă scursă de la căderea comunismului, România și-a atins două obiective majore care nu țin doar de planul politicii externe și de securitate, ci practic definesc locul României în lume și opțiunile sale fundamentale ca stat. Ne referim aici la apartenența la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană. Deși acestea fac astăzi parte, la rândul lor, dintr-o realitate curentă, integrările în NATO și UE nu au fost nicidecum facile, iar parcursul politic care a condus la înfăptuirea lor a fost marcat de decizii strategice curajoase.
Aderarea la NATO și, mai apoi, la UE au fost parte, se poate spune, dintr-un proiect de țară, care a întrunit acordul larg al forțelor politice și pentru împlinirea căruia au acționat toate guvernările care s-au succedat, indiferent de orientarea lor politică. Atingerea acestor două obiective demonstrează faptul că elitele politice românești au fost capabile de consens sau de acord larg atunci când a venit vorba de proiecte naționale. Faptul că, după anul 2007, care marchează aderarea la spațiul comunitar, România nu a mai avut astfel de teme majore care să genereze unanimitate în spațiul politic și în societate reprezintă unul dintre lipsurile semnificative ale ultimilor ani.
Iar aici ajung la partea care ne separă. Ne separă că suntem prea ancorați în prezent, fără a scruta viitorul. Viitorul este datoria noastră, a celor de azi, de a-l lăsa moștenire celor de mâine. Ce viitor ne dorim? Un viitor în care copiii noștri să spună ”uite, am un respect pentru generațiile din urma mea pentru că mi-au lăsat o lume mai bună”? Sa un viitor în care copiii noștri să spune ”uite, avem de treabă pentru că generațiile din urma mea s-au preocupat doar de lupte mărunte, sterile, și marile probleme au fost ignorate”?
De aceea, cred că avem nevoie de un nou proiect național. De aceea, proiectul asumat de Președintele României Klaus Iohannis este cel mai important proiect național din ultimii 14 ani. Educația nu ține de stânga sau de dreapta. Acest proiect va rămâne și după ce președintele Iohannis își va încheia mandatul. Nu este despre o persoană sau o funcție, fie aceasta și cea mai mare funcție în stat. Educația este un bun public care trebuie furnizat într-un mod calitativ, accesibil, adaptat la realitățile tehnologice și sociale și care să atragă cei mai buni specialiști.
Proiectul România Educată, care va beneficia și de cel mai mare pachet financiar din istoria României pentru un proiect public, este provocarea cea mai mare a României după aderarea la NATO și UE.
Instrumentul prin care vom realiza acest lucru va fi o nouă lege a Educației pentru o nouă Românie. O Românie care să lupte de la egal la egal cu țările din vestul Europei în privința productivității, inovării, cercetării, antreprenoriatului.
”Cum arată astăzi şcoala, aşa va arăta mâine ţara”, spunea Spiru Haret, reformatorul școlii românești. Țara de mâine poate fi o țară competitivă economic, cu cetățeni educați care cred și apără valorile democrației, toleranți și uniți în diversitate.
