Românii au ales la finalul anului trecut, într-o proporție covârșitoare, proiectul președintelui Klaus Iohannis: România normală. Nimeni nu-și imagina în noiembrie 2019 că lumea întreagă era în fața celei mai complicate provocări din ultimele decenii. Nu este greu să ne imaginăm cum ar fi arătat România astăzi dacă ar fi continuat setul de măsuri populiste și iresponsabile luate de guvernele anterioare.
Nu o dată, România a avut noroc de-a lungul istoriei ei zbuciumate. Uităm prea repede unele lucruri, dar în 2017-2019 ne-au trecut multe gloanțe pe la ureche. Românii de acasă și din diaspora au rezistat, au luptat și au votat, dând țării șansa unei schimbări fundamentale. Cu altfel de oameni în guvern, dincolo de capcanele și de bombele cu explozie întârziată plasate de parlamentul capturat, România normală a început să prindă viață. Acum mai mult ca oricând, paradoxal, corona-criza globală poate însemna oportunitatea pe care o așteptăm de trei decenii: să reclădim România.
Încă de la primele semne ale pandemiei, am început să vorbim despre cum va arăta lumea post-coronavirus. Așteptăm nerăbdători momentul în care un tratament sau un vaccin va scăpa planeta de pandemia care a trimis oameni și economii la terapie intensivă, peste noapte.
Între timp ne-am dat seama că până atunci mai există o etapă: cea în care conviețuim cu virusul, în care salvăm vieți și locuri de muncă, dar pregătim și relansarea economiei, așezarea ei pe baze corecte și solide, pentru noua lume. Cea în care singura certitudine este că totul va fi diferit. Și în care nu mai merge cu „merge și-așa”.
Complexitatea crizei de astăzi, fără precedent în istoria recentă, ne-a pus brusc în fața oglinzii și ne-a arătat toate vulnerabilitățile României cauzate de modelul de (sub)dezvoltare implementat de guvernările anterioare: creșteri masive de cheltuieli pentru consum, un stat tot mai mare și mai ineficient, taxe peste taxe pentru mediul privat, cu descurajarea inițiativei private. Un amic american mi-a spus acum niște ani, la finalul unei vizite în România: „în 1989 l-ați dat jos pe Ceaușescu, dar n-ați dat jos comunismul”.
Avem însă șansa să o facem acum.
Regulile economiei libere sunt simplu de înțeles: nu poți cheltui dacă nu produci, nu poți da de unde nu ai. În acest context, putem să continuăm cu măsurile pro-ciclice care să țină economia captivă sub mirajul consumului, sau putem să clădim un model bazat pe investiții, competitivitate, transformare tehnologică și digitalizare. E timpul să schimbăm paradigma.
România europeană, nu doar pe hârtie
România a aderat oficial la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, dar este încă decuplată de celelalte state membre. Integrarea efectivă presupune dezvoltare economică și un standard de trai măcar echivalent cu media UE. La mai toate capitolele, acum suntem printre ultimii. Și la mortalitate infantilă, și la digitalizare, și la fondurile alocate cercetării, și la autostrăzi, și la testele PISA.
În acest context, obiectivul principal al planului „Reclădim România” este unul cât se poate de normal: recuperarea distanței față de economiile europene într-un timp cât mai scurt. De aici derivă câteva direcții strategice: (i) stimularea capitalului românesc; (ii) investiții strategice în infrastructură; (iii) inovare și digitalizare pentru a genera un salt în dezvoltarea României.
Prin noi înșine
Legendarul investitor Ray Dalio explică aici că o economie înseamnă suma tranzacțiilor ei, iar tranzacțiile se întâmplă când cererea se întâlnește cu oferta. Majoritatea crizelor anterioare au avut la bază fie o scădere a cererii, fie una a ofertei, din diverse cauze. În cazul corona-crizei, ambele sunt afectate. Pe de o parte, oamenii stau acasă, veniturile lor scad, deci consumă mai puțin. Implicit, scade cererea. De cealaltă parte, firmele își reduc producția, restrâng activitatea sau chiar o opresc. Locurile de muncă dispar, deci veniturile disponibile pentru consum se reduc din nou, cererea scade și mai mult.
Cum ieșim din această spirală a distrugerii? Doar prin intervenții guvernamentale bine țintite. Și asta face planul „Reclădim România”. Pe de-o parte, stimulează cererea, protejând veniturile oamenilor prin: prelungirea indemnizației de șomaj tehnic, sprijinirea reluării activității economice și a angajărilor, inclusiv pentru românii întorși acasă din diaspora; sprijin pentru programul flexibil de muncă. Pe de altă parte, susține oferta prin granturi pentru sectoarele cel mai grav afectate, scheme de ajutor de stat pentru investiții noi, garanții pentru credite. Per total, mai degrabă undițe decât pești, mai degrabă sprijin pentru acces la finanțare pentru sectoarele strategice decât bani din elicopter pentru toata lumea.
Să fie foarte clar: sunt un om de dreapta. Cel mai deștept stat rămâne cel care se dă la o parte din calea oamenilor care fac lucruri. Dar pentru moment statul trebuie să intervină activ pentru a ține motoarele economiei în funcțiune, cu atât mai mult cu cât România trebuie să fie competitivă pe piața unică europeană. Alte state membre injectează resurse semnificative în economiile lor. Nu avem de ales dacă să o facem și nici când. Avem de ales doar cum.
Stimularea capitalului autohton contribuie direct la un obiectiv conex: securitatea economică a României. Nu este vorba aici de o țară închisă, izolaționistă. Ci de o economie puternică, capabilă să-și protejeze sectoarele strategice: de la agricultură la energie, de la industrie la sănătate. O economie care să producă valoare adăugată și care să exporte făină, nu grâu. Mobilă, nu bușteni. De aici preocuparea pentru programe de tipul depozitelor de comercializare a produselor agricole și investițiile în infrastructura de irigații, tot mai necesară în contextul schimbărilor climatice.
O economie competitivă și credibilă, prietenoasă cu investitorii, înseamnă și șansa de a face parte din efortul transatlantic de decuplare de China. România are toate motivele și toate resursele să poată asigura parte din lanțurile de aprovizionare pentru Europa și SUA. Și are și unele dintre cele mai competitive scheme de ajutor de stat pentru investiții greenfield, atât pentru susținerea costurilor de capital, cât și pentru sprijinirea creării de locuri de muncă.
Oameni conectați la oportunități
Nu există țară din lume care să se fi dezvoltat în lipsa infrastructurii conective. Creșterea economică depinde de generarea economiilor de scară și de diversificare, iar aceasta depinde de asigurarea unor fluxuri cât mai facile pentru oameni, bunuri și servicii, capital și idei. Într-un raport celebru al Băncii Mondiale, marele economist Indermit Gill vorbește despre cei 3D: densitate (încurajarea urbanizării, având în vedere rolul orașelor ca principale motoare ale oricărei economii avansate); distanță (scurtarea timpilor de deplasare prin investiții în infrastructură); și diviziune (conexiuni cât mai bune cu piețele internaționale).
Asta are de făcut și România. Planul de relansare economică recunoaște nevoia critică de investiții în infrastructura conectivă, pe toate căile de transport, contribuind direct la cei 3D din modelul lui Indermit Gill. Sunt proiecte prin care se încurajează urbanizarea (investiții în rețeaua de metrou la București și la Cluj-Napoca, modernizarea sistemelor de termoficare, bănci de date urbane etc.), proiecte care unesc zonele rurale de cele urbane și provinciile istorice între ele, facilitând efecte de tip spillover de la zonele mai dezvoltate spre cele emergente, respectiv proiecte care înlesnesc fluxurile transfrontaliere, de la interconectările sistemului energetic la modernizarea și extinderea aeroporturilor principale.
Cei care spun, pe bună dreptate, „am mai auzit variațiuni pe tema asta”, ar trebui să se uite la cifre și să înțeleagă că de data asta lucrurile stau altfel. În ciuda găurilor moștenite și a situației fiscal-bugetare complicate, actualul guvern a stabilit recordul de investiții de capital din ultimul deceniu cu 13 miliarde lei, conform execuției bugetului general consolidat la cinci luni. În plină pandemie, șantierele de infrastructură publică nu s-au oprit nicio secundă; din contră, au pornit unele noi, iar România a avut cea mai mare creștere din UE în sectorul construcții pe primul trimestru (23,3% față de aceeași perioadă a anului trecut).
E important de înțeles că România are nevoie de infrastructură nu doar de dragul betoanelor și a redobândirii sentimentului că suntem în stare să lăsăm ceva palpabil în urmă. Infrastructura înseamnă investiții, locuri de muncă, productivitate mai mare și salarii mai bune.
Înseamnă și pensii mai mari, sustenabile. Înseamnă acces echitabil și rapid la educație și sănătate.
România 4.0
A fost nevoie de secole pentru a dezvolta gândirea economică de la stadiul de felceri („tăiem aici și dincolo și vedem ce se întâmplă”) la modele de dezvoltare solide. Am explicat și cu alte ocazii o ecuație simplă: creșterea economică este produsul dintre populație și productivitatea individuală. Pârghiile pe zona demografică sunt complicat de activat și durează, dar este perfect fezabil să ne concentrăm pe creșterea productivității muncii. Cum? Prin inovare endogenă (generată la noi, în România) și digitalizare accelerată.
Economistul Paul Romer, distins cu premiul Nobel pentru acest model, a arătat că investițiile în capital uman, inovare și știință sunt factorii cheie care asigură creșterea economică pe termen mediu și lung. Din păcate, pornim – din nou – foarte de jos. La capitolul inovare suntem la coada clasamentului european. Potrivit raportului de țară al Comisiei Europene, publicat în februarie 2020, investiția României în cercetare și dezvoltare este cea mai redusă din UE – 0,5% din PIB, față de o medie a Uniunii de peste patru ori mai mare: 2,12% din PIB.
Programul „Reclădim România” arată că decidenții înțeleg în sfârșit importanța inovării pentru a genera saltul în dezvoltare de care avem nevoie pentru a deveni competitivi în era revoluției industriale 4.0. Vorbim de granturi pentru inovare și digitalizarea modelelor de business, finanțarea start-up-urilor inovative acolo unde contează, adică în fazele timpurii ale dezvoltării, programe de educație digitală pentru antreprenori, rețele de stații de încărcare pentru vehiculele electrice, granturi pentru reconversie economică spre domenii cu valoare adăugată înaltă (nanotehnologie, industrii creative etc).
Pe partea de digitalizare, indicele economiei și societății digitale (DESI) publicat recent de Comisia Europeană plasează România pe locul 26 din 28 între statele membre UE. La categoria „servicii publice digitale” România este fix ultima. Cu toate acestea, am câștigat de la începutul pandemiei ani buni de progres. Măsurile de modernizare a sectorului public, inclusiv a ANAF, și de normalizare a relației dintre contribuabili și stat trebuie continuate cu un demers vital și curajos: sistemul de facturare electronică. Modele avem: și în Brazilia, și în Italia. Putem astfel transforma cel mai mare deficit de TVA din UE într-o sursă de zeci de miliarde de lei la buget pentru investiții.
Nu de bani duce România lipsă
În final, răspunsul la întrebarea: de unde bani pentru toate acestea? Instrumentele clasice rămân, în ordinea „costurilor”: fonduri europene de minim 70 de miliarde (New Generation EU și cadrul financiar multianual 2021-2027) și alte fonduri nerambursabile (elvețiene, norvegiene etc.); fonduri de la instituțiile financiare internaționale (cu tot cu programele de reformă aferente); fonduri de la bugetul de stat. Merită explorate și finanțări adiționale obținute, de pildă, prin listarea la bursă a unor pachete de până la 49% din acțiunile companiilor de stat, fără pierderea controlului dar cu transparentizarea și profesionalizarea managementului.
La acestea, Planul „Reclădim România” adaugă câteva instrumente: Fondul Român de Investiții (FRI), propus a fi implementat în parteneriat cu Fondul European de Investiții (FEI), mai ales pentru proiecte private strategice, cu posibila listare la bursă; Banca Națională de Dezvoltare (BND), mai ales pentru susținerea proiectelor de infrastructură publică; un avânt nou pentru parteneriatele public-private, acolo unde se pretează utilizarea acestor instrumente.
Merită spus, totodată, că marea problemă pentru România nu a fost lipsa finanțării pentru proiectele strategice, ci lipsa capacității administrative de a le genera, de a le implementa, de a le opera și de a le întreține. Trebuie să fim în stare să generăm rapid investiții mature, riguros proiectate, cu un management de proiect exemplar.
În acest moment al istoriei noastre, în competiția tot mai acerbă pentru resurse, suntem condamnați să reclădim România. Faptul că am rămas în urmă poate fi și un avantaj. Putem face salturi de dezvoltare prin adoptarea celor mai noi tehnologii și modele, așa cum, punctual, am mai făcut – de exemplu, așa am ajuns una dintre țările cu cea mai rapidă viteză a conexiunilor de internet.
Citit cap-coadă, cu cele 160 de pagini și listele lungi de proiecte, Planul Național de Investiții și Relansare Economică poate părea copleșitor. Eu aleg să văd în el șansa acestui popor de a face lucruri mari. Și, vorba lui Constantin Noica, „partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut”.
