"Până și state membre UE, precum Bulgaria și România, sunt tratate ca niște rude sărmane, tolerate, dar nu acceptate pe deplin ca egali." N-a zis-o vreun român ori un bulgar, ci un neamț, de două ori comisar european. Vă mai amintiți de dl Günther Verheugen, comisarul pentru Extindere din perioada negocierilor de aderare a României la UE?
În timpul mandatului său (1999-2004), UE a dobândit zece noi state membre. Ulterior (2004-2010), a fost comisar pentru Industrie și vicepreședinte al Comisiei Europene. În viziunea lui, extinderea UE a fost un factor de stabilitate politică și economică pentru Europa.
"Soluția inteligentă ar fi să împușcăm doi iepuri cu același glonț și să combinăm măsurile de redresare post-pandemie cu o angajare reînnoită și consolidată a UE în regiunea balcanică", propune acum dl Verheugen. Și atenționează: "Nu e greu de înțeles care țări și care grupuri puternice de interese se vor lupta pentru partea leului din pachetul de 750 de miliarde propus".
E o luare de poziție tranșantă, care ar trebui să dea de gândit oficialilor europeni și pe noi, românii, să ne trezească la o realitate pe care mulți încă evită să o privească în față.
Suntem într-un moment decisiv pentru proiectul european: ieșim din criza coronavirusului împreună sau numai câte unul, urcat mai abil pe umerii altuia? Contextul e de asemenea natură, încât semnale de alarmă precum cel al dlui Verheugen sunt trecute cu vederea. E cu bătaie prea lungă avertismentul fostului comisar, în raport cu urgența intereselor fiecăruia. Iată de ce România trebuie să joace inteligent și în echipă pentru a-și promova obiectivul. Acum trebuie să joace. Pentru că acum se stabilește esența planului de relansare economică: setul de condiționalități.
România are nevoie de condiționalități flexibile, care să țină cont de dinamica situației și de particularitățile naționale. Într-un fel iese din impas o țară dezvoltată și mai greu se va urni un stat dintre cele care au aderat recent la UE. Redresarea unor țări membre cu sacrificarea altora înseamnă orice, numai Uniune nu.
Un exemplu: de la o lună la alta, producția industrială a scăzut în UE cu 17,3%, potrivit comparației făcute de Eurostat între martie și aprilie. E cea mai abruptă cădere a producției industriale înregistrată vreodată în UE, mult peste scăderile consemnate în criza financiară din 2008. România a cunoscut în aprilie a doua prăbușire a industriei din UE (minus 27,7% față de martie, când am mai avut 12,4% recul în raport cu februarie). Producția industrială a Ungariei a scăzut cel mai puternic (-30.5%), iar slovacii au ținut aproape de noi (-26,7%). Pentru comparație, iată situația din regiunea noastră: Bulgaria -11,3%, Grecia - 8,7%, Croația -5,6% în aprilie, față de martie. Cu mențiunea că în martie grecii au avut creștere (+1,9%), iar bulgarii și croații scăderi ușoare.
De ce s-a dus în cap industria noastră, atâta câtă mai avem? E o primă întrebare și e o problemă de discutat între noi, românii. A doua întrebare este: cum relansezi producția în aceste țări atât de afectate de criză? Și e de discutat la Bruxelles și încă la modul cel mai serios.
Pentru că unii se pregătesc să ne dea, poate din prietenie, un brânci zdravăn spre un miraculos viitor verde-digital. Care brânci s-ar prea putea să ne fie fatal economic.
De asta e nevoie de o mobilizare instituțională și transpartinică pentru a reuși să obținem o flexibilitate maximă în accesarea fondurilor post-pandemie. Consider exagerată pretenția Olandei ca 25% din viitorul buget european pe 2021-2027 să fie orientat spre tranziția climatică. E dezolant că Belgia, Luxembourg ori Irlanda transmit, la nivel diplomatic, că nu vor să plătească factura pentru alții. Și e injust să nu se țină cont de specificul economilor estice și să nu se accepte regimul derogatoriu pentru exploatarea gazelor cerut de România, Polonia, Cehia și Grecia. Se opun în special Austria și Finlanda.
E momentul să o spunem tranșant și să negociem formule de solidaritate cu alte state membre: urgența Europei nu mai e nici Pactul ecologic, nici transformarea digitală. Urgența e resuscitarea unei economii muribunde pe alocuri. Mai putem trăi câțiva ani fără 5G și fără energie din hidrogen.
Dar fără o alocare țintită și realistă a fondurilor de redresare, sudul și estul UE vor deveni curând un deșert economic.
Din păcate, odată depășit șocul pandemiei, marile țări exportatoare au uitat de autonomia strategică europeană - sintagmă atât de vehiculată în ultimele trei luni - și se întrec mai nou în predici despre virtuțile economiei deschise. Dacă între prioritățile politice ale Planului de relansare nu se află relocalizarea strategică a capacităților de producție în domenii esențiale și în tehnologii-cheie, Europa își semnează singură condamnarea la dependență și vulnerabilitate cronică.
Avem nevoie urgentă de capacitate de reacție rapidă la șocuri viitoare și de instrumente pentru circumstanțe excepționale, iar ReactEU, mecanismul de asistență pentru redresare bazată pe coeziune, este primul test în acest sens. Spania, Italia și Grecia cer, pe bună dreptate, ca bugetul de 55 miliarde euro să fie accesibil din septembrie, în condițiile în care Facilitatea pentru Redresare și Reziliență (310 miliarde euro subvenții + 250 miliarde împrumuturi) va putea demara în cel mai bun caz din ianuarie 2021. E fundamental pentru ReactEu să aibă la bază bani noi, adăugați bugetului prevăzut pentru coeziune, să permită plăți în avans pentru a asigura necesarul de lichidități și să vizeze regiunile și domeniile cele mai afectate.
Riscăm, dacă nu ne mobilizăm, ca pe hârtie totul să sune bine: România va primi atâtea zeci de miliarde de la Bruxelles. Apoi, vom sta cu ochii-n soare, așteptând bani care nu vor ajunge, poate, niciodată acolo unde e mai mare nevoie de ei.
Ce e de făcut? E încurajator că aproape toți europarlamentarii români am semnat rezoluția referitoare la protecția europeană a lucrătorilor transfrontalieri și sezonieri în contextul crizei provocate de Covid-19. O vom vota în sesiunea plenară din această săptămână. Este un exemplu de mobilizare în beneficiul celor care ne-au trimis să le apărăm interesele. Același demers comun trebuie să vizeze și fondurile de redresare economică.
Solicit Guvernului și Președinției organizarea unei consultări de urgență cu europarlamentarii români, pentru a ne coordona eforturile.
Un contraexemplu și un eșec din care trebuie să învățăm este modul în care suntem pe cale să pierdem, ca țară, într-un domeniu esențial: transporturile. România nu a reușit să genereze o minoritate de blocaj în Consiliu, în cazul Pachetului Mobilitate 1, și e greu de crezut că vom reuși să coagulăm o majoritate în Parlamentul European, în sesiunea din iulie, pentru respingerea unor norme care, în fapt, vor îngrădi libera circulație a bunurilor și persoanelor pe piața europeană. E vorba de un regim protecționist, impus de statele vestice, care ne va afecta grav economia și pe mulți din cei circa 400.000 de angajați în domeniu. Transporturile ne aduc anual 4,34 miliarde de euro, ceea ce reprezintă jumătate din excedentul comerțului extern cu servicii al României (care a însemnat un total de 8,55 miliarde de euro, anul trecut).
Pierdem ceea ce am avut și riscăm să pierdem ceea ce am putea avea, dacă nu înțelegem nici acum că trebuie să jucăm, în afară, ca o echipă națională. După meciurile decisive, putem să ne hârjonim cât vrem în campionatul intern. Dar în primul rând să jucăm la nivel european.
