Paștele — unele obiceiuri occidentale nu se potrivesc românilor

Nu este foarte clar cum s-a ajuns la vopsirea ouălor sau simbolul iepurașului. Unele explicații, cum ar fi asocierea iepurelui cu fertilitatea, nu se potrivesc cu modul tradițional de gândire al românilor. 

Un articol de Laura Jiga Iliescu, etnolog, despre simboluri și rituri legate de sărbătoarea Paștelui.

De ce se vopsesc ouăle

Oul înroșit a reprezentat pentru creștinii primelor secole, printre altele, unul dintre semnele distinctive ale adepților noii religii — față de evreii care, la rândul lor, consumau același aliment ritual de Paști, însă necolorat. O seamă de legende care circulă aproape în întreaga Europă leagă prezența oului înroșit de sângele lui Isus. Se povestește că Maica Domnului și Maria Magdalena au venit cu ouă albe într-un coș, le-au așezat la picioarele crucii pe care era răstignit Isus, iar sângele scurs din trupul acestuia s-a prelins peste ouă și le-a înroșit. Un miracol al transfigurării.

Altă legendă spune că o creștină care ducea un coș cu ouă s-a întâlnit de Paște cu o femeie căreia i-a spus Cristos a înviat. Aceasta nu a crezut-o și i-a răspuns că va învia atunci când ouăle ei vor deveni roșii. Pe loc, s-a petrecut minunea.

Despre același miracol al transfigurării în relație cu starea de trezie (sau trezvie și vigilență) povestește în felul său și Caragiale, într-o nuvelă. Niște ouă care au revenit de Paște acasă le găsesc pe toate suratele lor gata vopsite. Ouăle deja pregătite pentru sărbătoare le îndrumă pe întârziate spre Leana cea leneșă (care nu și-ar fi înroșit, ori împistrițit, ouăle încă). Și chiar așa era. Dar din nou a amânat, picotind, vopsirea noilor venite. Seara, ele erau tot albe. Așa că le-a luat în coș, le-a dus la biserică și le-a așezat alături de celelate ouă roșii. Leana a adormit din nou și s-a trezit când preotul a strigat Hristos a înviat! Însă prea târziu, căci ouăle ei deveniseră pe loc roșii, iar femeia nu le-a mai recunoscut.

Paștele blajinilor încă se sărbătorește în România

Luni, la o săptămână după Paște (după Duminica Tomii) în câteva zone ale României se sărbătorește Paștele Blajinilor, dedicat celor ce locuiesc în afara lumii, dincolo de Apa Sâmbetei. Un fel de pustnici despre care se credea că se roagă tot timpul la Dumnezeu ca să ne mai țină lumea în picioare. De aceea creștinii de aici îi onorau, sărbătorindu-le și lor Paștele —singura zi din an în care Blajinii mâncau de dulce (ouă) și în care se întâlneau cu femeile lor. Legenda spune că, fiind așa izolați, ei nu știau când pică Paștele. Ca să-i înștiințeze, femeile de aici aruncau pe apă curgătoare cojile ouălor din care au făcut pasca. Conform unei reprezentări a lumii înconjurate de Apa Sâmbetei (în care se varsă toate apele pământului) cojile ajungeau, după o săptămână, pe tărâmul Blajinilor. Dar ajungeau la ei întregite.

În zona Dobrogei și sudul Moldovei sărbătoarea Paștele Blajinilor se ține în cimitir. Oamenii aduc coșuri cu mâncare ca la Paște, lumânări, băutură, tămâie și altele. Vine și preotul, care ține slujbe de pomenire a morților și de sfințire a bucatelor. Apoi împart pomeni, beau și mănâncă în jurul mormintelor. Sărbătoarea se mai numește și Paștele Morților — la fel ca și Blajinii, sunt tot în altă lume.

În partea de nord a Moldovei, unde se numea Paștele Rohmanilor, sărbătoarea propriu-zisă se ținea pe malul apelor, unde mergeau femei, bărbați, copii și bătrâni cu crengi de copac și coșuri cu alimente și băutură. Mâncau, dansau, iar la final aruncau în apă tot ce rămânea neconsumat. În forma aceasta obiceiul este atestat și în nordul Transilvaniei, dar nu se mai practică.

Cea mai cunoscută explicație pentru simbolul iepurelui nu se potrivește cu sistemul românesc de reprezentări

Am primit recent de la o colegă de breaslă din Lituania niște desene medievale foarte interesante, în care iepurii apăreau în postura unor torționari, erau mari, fioroși și răi. Se fereau de ei deopotrivă oamenii și lupii. M-am întrebat dacă nu cumva această postură a iepurelui, ca și prezența lui în cadrul obiceiurilor și reprezentărilor pascale ar putea fi legată de carnavalurile Europei occidentale (de unde provine așa-numitul iepuraș de Paște) de la Lăsata Secului. În afară de faptul că oamenii foloseau măști, care ascundeau și schimbau provizoriu identitatea purtătorului, aceste carnavaluri funcționau și ca niște supape sociale față de tot ce însemna autoritate peste an, inclusiv a Bisericii.

Erau zilele în care era permis, să se întoarcă lumea pe dos — ritualizat, ca lucrurile să nu o ia razna. Cel slab se purta ca cel puternic, femeia îl bătea pe bărbat, se montau zeflemele și se luau peste picior chiar episcopi și toată ierarhia ecleziastică. În perioada carnavalului se consumau tensiunile interne, refulările ieșeau la lumină, mascat, pentru ca apoi toată lumea să intre în postul Paștelui reechilibrat.

M-am întrebat dacă nu cumva prezența iepurelui în ciclul sărbătorilor pascale contemporane ar fi avut, cândva, legătură cu aceste schimbări de rol: cel fricos și neajutorat devine puternic și de temut. Iar iepurașul de Paște să nu fi fost dintotdeauna drăgălaș, pufos și de ciocolată.

E o speculație, desigur. Să nu uităm explicațiile consacrate ce asociază iepurele fertilității, explicații care, dacă sunt adecvate culturilor occidentale, nu ne sunt și nouă potrivite. Nu consonează cu sistemul nostru de reprezentări, cu propriile noastre referințe la belșug, mană, rod și înnoire — cadrele de gândire pe care se articulează la români concepția de fertilitate.

Nota editorului: Alte explicații pun apariția iepurelui pe seama germanilor protestanți. Cele mai vechi referințe istorice la iepurele de Paște au fost descoperite în poveștile germane din secolul al XVI-lea: o creatură misterioasă numită Oschter Haws (Iepurele Paștelui) oferea cadouri copiilor.

Cât de autentic e astăzi Paștele?

În spatele oricărui ritual stă o poveste, un mit, care leagă partea văzută de partea nevăzută a lumii.

Astăzi, informațiile circulă așa mult și așa repede, încât oamenii nu mai știu să le selecteze, nemaiavând backgroundul cultural care să le confere criteriile de selecție. Aproape că poți să spui orice despre oricare tradiție, să inventezi și să negi deopotrivă. Sunt așa-numite obiceiuri care de multe ori circulă pur și simplu pe internet, fără prea mare legătură cu vremurile străvechi, de la care se revendică în mod abuziv. 

Învierea e o sărbătoare atât de mare, încât adună în ea multe ritualuri mai mici. Toate formează tradițiile de Paști. De exemplu, pentru că se sfârșea postul, începeau dansurile, jocurile în sat. Cu această ocazie fetele își coseau haine noi, făceau descântece de frumusețe și dragoste spre a fi invitate la dans, căci urma o perioadă de nunți. Tot de Paște (ca la toate sărbătorile mari) se mai spune că se deschidea cerul și atunci puteai să vezi dincolo și să îți pui diverse dorințe.

Este, de asemenea, un timp sacru propice riturilor divinatorii, de sănătate sau de ținere la distanță a răului: dimineața te uiți în cazanul în care ai vopsit ouăle, ca să fii roșu în obraji tot anul, te primenești, nu dormi, primul om care-ți intră în casă trebuie să fie bărbat și multe altele. Unele dintre aceste gesturi-amintiri se regăsesc și în oraș, dar nu mai au același fir roșu care leagă toate micile rituri între ele și care constă în cunoașterea sensurilor profunde ale sărbătorii: transfigurarea la care suntem părtași.

Există teorii care vorbesc de dezvrăjirea lumii, dar și de o revrăjire a acesteia. Oamenii au această neliniște, caută și așteaptă fața tainică a lumii, care nu este numai umană, nu se referă doar la viața noastră aici și acum.

Titlul, introducerea și intertitlurile aparțin editorului.