Kolindând prin Argentina

Degeaba a câştigat Franţa Cupa Mondială şi degeaba l-au proclamat organizatorii pe Antoine Griezmann jucătorul finalei. Sătul până peste cap de cele 64 de meciuri înghesuite într-o lună, microbistul român a descoperit adevărata miză a finalei de la Moscova: prezenţa în lojă şi apoi pe teren, murată de ploaie, a Kolindei Grabar-Kitarović, femeia care exercită funcţia de preşedinte al Croaţiei. După atâtea discuţii despre sisteme de joc şi îndrăzneli tactice, după atâtea reluări şi taclale nocturne, după atâtea goluri şi autogoluri, bărbatul carpatin a găsit, aproape fără să caute, femeia. Iar femeia corespundea fanteziilor lui pe timp de zi şi poluţiilor în regim nocturn. Căci n-o mai fi Kolinda Grabar-Kitarović o tinerică fâşneaţă, dar – au oftat încinşi privitorii – ia uite ce bine i se mulează tricoul pe sâni. Şi ce sâni, drăgăliţă Doamne! Şi ce blondă e! Şi ce voluptuoasă! Şi ce frumos zâmbeşte! Şi cum îi ia în braţe pe toţi, de la Emmanuel Macron la Luka Modrić şi de la Kylian Mbappé la Zlatko Dalić. Şi cum îi rezistă coafura sub aversă, mai ceva ca-n reclamă. Şi cum nici măcar n-a sărit cineva să-i deschidă o umbrelă deasupra capului. Asta da, femeie. Ăsta da, politician. Noi de ce nu avem aşa ceva în România?

Să le luăm pe rând. Întâi şi-ntâi, avem aşa ceva şi în România. Berechet. Amintiţi-vă de Traian Băsescu aruncându-i la poartă Luminiţei Huţupan după un meci de handbal al Oltchimului. Amintiţi-vă de Emil Constantinescu venind în cantonamentul naţionalei de fotbal în anii 1990, călcând pe minge şi căzând simultan în fund şi în ridicol. În fine, amintiţi-vă – n-ar trebui să fie greu, e o chestiune recentă – de Gabriela Firea apărând pe gazonul Arenei Naţionale umăr la umăr cu Simona Halep, după victoria acesteia la Roland Garros. Nu-i aşa că aţi fost scandalizaţi? Nu-i aşa că v-a înecat revolta? Nu-i aşa că v-a venit să închideţi televizorul? Nu-i aşa că i-aţi aplaudat pe cei care-i acoperiseră cu fluierături pe politicienii paraziţi?

Şi bine aţi făcut. Asta era reacţia firească în faţa unor ciugulitori de capital electoral. În faţa unor inşi care au încercat să căpuşeze valoarea şi popularitatea unor sportivi. Când vezi asemenea scârboşenii, indignarea devine datorie. Bine, dar atunci de ce nu merită şi Kolinda Grabar-Kitarović un tratament identic? De ce ei i se cuvin aplauze şi Gabrielei Firea huiduieli pentru acelaşi lucru? Doar pentru că e croată şi surâde panoramic? Oare nu-i cam puţin? Şi nu cumva o parte din publicul român care se uită la televizor judecă uneori nedrept, fără logică şi cu unităţi de măsură diferite?

Sigur, acest public a fost predominant bărbătesc. Se poate spune despre concepţia hormonală a bărbătuşului indigen că izgoneşte creierul de la judecată şi face loc testiculelor. Mai mult, preţuirea pentru Kolinda Grabar-Kitarović se desfăşoară în lipsa informaţiilor referitoare la prestaţia ei politică în ţară şi în afara ei. Iar asta e mai grav decât să te visezi în patul ei. Admiratorii români de la televizor ai Kolindei Grabar-Kitarović cad cu abandon molatic în capcana întinsă de cei care se ocupă în Croaţia de confecţionarea unui portret trandafiriu al preşedintelui. Uzinele de falsificare a realităţii au aşternut spre consum public un pomelnic de fapte generoase săvârşite de Kolinda Grabar-Kitarović, trecând peste amănuntul că o parte din ele pur şi simplu nu puteau fi făcute fără încălcarea grosolană a Constituţiei. Profilul umanitar s-a suprapus, sub acelaşi penel, portretului umanist – a se vedea legenda celor şapte limbi străine vorbite de purtătoarea prezidenţială de sahovnica (tricoul în carouri alb-roşii), care sunt de fapt doar trei. Exact ca în gluma cu simfoniile lui Beethoven: „Câte simfonii a compus?” „Trei.” „Şi cum se numesc?” „Eroica, Pastorala şi a Noua.” Poetul Mihai Beniuc, despre care se spunea că „ştia şapte limbi şi ruseşte”, îşi poate dormi somnul de veci liniştit. Ameninţarea Kolinda Grabar-Kitarović a fost un simplu foc de paie.

Revenind la viteza cu care ne inflamăm fără să ştim cum arată de fapt obiectul admiraţiei, nu trebuie girată sau scuzată urâţenia politică a conducătorului prin splendoarea ţării pe care o conduce. Asta înseamnă că nu trebuie trecut peste momentul din martie 2018 când Kolinda Grabar-Kitarović face o vizită în Argentina şi e primită de preşedintele Mauricio Macri Blanco-Villegas. La un moment dat, în timpul vizitei, oaspetele îi mulţumeşte gazdei pentru mâna de ajutor întinsă de Argentina Croaţiei după al Doilea Război Mondial, când preşedintele Juan Domingo Perón adăpostise în Argentina „mulţi croaţi care au găsit acel spaţiu al libertăţii unde au fost capabili să-şi manifeste patriotismul”. Într-un efort de înălbire demn de curăţătoriile „Nufărul”, şeful statului croat îi prezintă drept patrioţi pe câţiva dintre marii criminali de război filonazişti care, aidoma unui Eichmann sau Mengele, s-au refugiat în America de Sud şi au încercat să-şi piardă urma. Unul dintre ei este Ante Pavelić, care devine chiar consilier al lui Juan Domingo Perón şi pe care nu-l găsim doar în istorie, ci şi în literatură.

În romanul Fiica Estului (Polirom, 2017, traducere de Mariana Şipoş), Clara Uson scrie despre vâlvătaia din spaţiul fostei Iugoslavii şi redă la un moment dat un fragment dintr-o altă carte. Iată fragmentul:

«Curzio Malaparte, scriitorul italian, a inclus în romanul său Kaputt un interviu (real? inventat?) cu Ban sau Poglavnik (căpetenie – n.m.) Ante Pavelić: „În timp ce vorbea, am văzut un coş de răchită aşezat pe biroul acestui Poglavnik. Capacul era ridicat şi coşul părea plin de midii sau stridii scoase din scoică.

- Sunt stridii dalmate? l-am întrebat pe Poglavnik.

Ante Pavelić a luat capacul de pe coş, lăsând să se vadă presupusele stridii, acea masă vâscoasă şi gelatinoasă, şi a spus vesel, cu acel râs plictisit şi amabil atât de specific lui:

- Este un dar al credincioşilor mei ustaşi. Douăzeci de kilograme de ochi omeneşti.”»

Pentru candizii care cred că erau ochi de broască şterpeliţi de prin laboratoare, o precizare: erau ochi de prizonieri sârbi. Iar pentru cei care văd în citarea acestui fragment o formă de partizanat sârbofil, o a doua precizare: şi cetnicii sârbi s-au purtat barbar cu prizonierii croaţi. Diferenţele au fost de nuanţă.

Oricum, aşa arătau patrioţii invocaţi de Kolinda Grabar-Kitarović la Buenos Aires în primăvara acestui an. Aşa că trebuie să-i întreb pe cei fermecaţi în faţa televizorului: chiar vă place? Sunteţi siguri?