Vorbim de două decenii de baronizarea României, de feudalizarea statului român: primarii şi preşedinţii de consilii judeţene devin suzerani peste judeţele ţării. Dar nu discutăm suficient despre mecanismele care au permis instituirea unor asemenea structuri paralele care înfeudează și parazitează instituțiile publice centrale și locale.
Mulţi primari se folosesc de miliţia civilă numită poliţia locală pentru a-şi rezolva răfuieli politice sau problemele de natură privată, instrumentalizând un serviciu public pe care-l deturnează și îl reconvertesc într-un serviciu de spionaj ad-hoc. Se mobilizează astfel importante resurse din bugetul public în scopuri personale și profund ilegale, care nu numai că încalcă drepturile cetățenilor, dar duc la cheltuirea ilegală și incontrolabilă a banului public, transformând abuzul în serviciu în practica de zi de zi a funcționarului public.
Poliţia locală devine astfel unul din instrumentele fundamentale ale baronizării. Este un mecanism de generare a unui serviciu ilegal de informații prin simpla deturnare a funcției inițiale a poliției locale. Rolul primordial al unui stat este să asigure siguranţa cetăţenilor, să protejeze integritatea lor fizică şi dreptul de proprietate.
Poliția locală transformată în serviciu privat de informații devine un inamic al democrației, din cel puțin trei perspective. Prima, abuzul de încredere de care face uz orice ales din administrația publică centrală sau locală, căruia i-a fost încredințat un mandat în serviciul public. Noțiunea de încredere face parte din setul de bază al valorilor democratice esențiale care construiesc sistemele politice contemporane. A ataca, prin discurs sau acțiune, această valoare fundamentală echivalează cu un atentat la fibra democratică a unui sistem politic.
Când mecanismele de forţă sunt multiplicate iar aceste miliții civile răspund doar în faţa primarului, cum se întâmplă de cele mai multe ori în România, atunci intervine un abuz, o încălcare a contractului. « Instituțiile de forţă » (o sintagmă des folosită care implică ea însăși o mulțime de probleme la nivelul limbajului democratic) nu mai sunt supuse controlului public, ci doar interesului privat al unui ales local, fie el primar ori președinte de Consiliu Județean.
A doua perspectivă ține de cheltuirea banului public. Privatizarea statului și a structurilor sale amintește de mecanisme similare puse în operă în sisteme politice autoritare, unde corupția și delapidarea bugetului public sunt metode uzuale pentru menținerea unui control nedemocratic asupra comunităților spoliate – pentru că ele sunt intimidate și spionate pe cheltuiala proprie, din taxele și impozitele plătite administrației. Autoritatea publică folosește mijloacele financiare ale comunității pentru deturnarea și coruperea unui serviciu public, perpetuând un cerc vicios care o ferește în același timp de controlul societății civile și al autorităților statului.
În România poliţia locală nu este poliţie, nu este un serviciu de ordine publică, foștii gardieni publici. Poliţia locală deturnează rolul Poliţiei Române, folosind de termenul “poliţie – polis” pentru a induce fals ideea că serveşte interesele comunităţii/cetăţii. Fals! Poliţia locală se comportă ca o structură mafiotă, care este la dispoziţia primarilor.
A treia perspectivă privește sabotarea, prin aceste acțiuni, a unei alte valori democratice, anume responsabilitatea autorității publice centrale sau locale în exercițiul funcției. Într-un regim democratic, transparența este o condiție esențială. Cu toate acestea, poliţia locală devine, în configurațiile din ultima perioadă, un corp paralel, în afara oricărei verificări, nesupusă controlului parlamentar, executând discreţionar ordinele primarului. Poliţia locală acţionează mai degrabă ca un fel de poliţie politică de cartier, cu ordine de a executa acte de şantaj şi intimidare împotriva opozanţilor primarului.
Mai mult, această poliţie locală plătită din banul public serveşte ca un mecanism prin care interlopii se branşează la resursele comunităţii, asigurându-se că îşi pot desfăşura activitatea nestingheriţi. Au devenit deja notorii în presă fotografiile cu oameni din clanul Sportivilor în uniforme, infiltraţi în Poliţia Locală din Sectorul 4. De aici până la controlarea PUZ-urilor, dijmuirea banilor din afacerile imobiliare, spălarea banilor rezultați din prostituție și din comerțul de droguri nu mai este decât un pas.
Abuzul nu este doar că aceste miliţii paralele sunt întreţinute din banul public și nu răspund interesului public, ci doar unor ordine de clan. Pericolul poate cel mai mare este confuzia instituţională: o pseudo-organizaţie care vrea să ne păcălească că e la fel ca poliţia română, sprijinită şi legitimată de un ales public, dar nesupusă interesului general şi situată în afara controlului cetăţenesc. Poliţia locală este ca o firmă de pază a primarului, pe persoană fizică, ce pozează în instituţie a statului român.
Cât despre eficienţa ei, despre lipsa totală de încredere pe care oamenii o au faţă de poliţia locală, despre faptul că nu e în stare nici măcar să convingă un vecin gălăgios să dea muzica mai încet, ar mai fi nevoie de un articol.
Dar scriu rândurile de față în preajma alegerilor locale, când e foarte important să ne gândim: ce fel de administrație publică locală ne dorim? Una care să fie în folosul cetățenilor? Sau una care să imite funcționarea clanurilor interlope și să le branșeze la banul public? Mai ales că acest modus operandi s-a transmis în multe localități din țară. Nu numesc aici cazurile cele mai cunoscute. Este de ajuns să spun că atunci când încercam să intru într-un centru de plasament pentru copii din București, unde îmi anunțasem vizita cu 24 de ore înainte (am stat 2 ore în fața centrului fără să pot intra), am fost filat de doi angajați ai primarului de sector care se ascunseseră într-o scară de bloc și urmăreau de acolo ce fac, ce spun și cu cine vorbesc la telefon.
