O asemenea criză nu lasă loc de politică. Acum e timpul solidarității, a grijii pentru cei de lângă noi. Acum ne concentrăm toate resursele și energiile din societate către viețile oamenilor. Și tot acum ar trebui să ne încredem, mai mult decât o facem de obicei și indiferent de culoarea politică, în autoritatea și în instituțiile statului.
Suntem în stare de urgență. El, statul, și oamenii politici care se întâmplă să îl conducă într-un asemenea moment, primesc un credit din partea noastră, a cetățenilor. Le dăm creditul încrederii că ne vor trece cu bine prin criză. Pentru asta își pot aroga competențe sporite, ne pot restrânge drepturile și libertățile, pot trece peste prevederi legale curente.
Dar, cu un astfel de credit și cu astfel de competențe, vine și o mare responsabilitate: aceea de a ȘTI ce să faci cu ele; de a te ridica la înălțimea așteptărilor societății; de a înțelege și gestiona proporțiile istorice ale acestei crize, în plan uman, social, economic și strategic.
Spunând toate acestea, mi se naște o întrebare: unde sunt liderii noștri? Îl vedem doar pe Raed Arafat, din ce în ce mai obosit și copleșit de ceea ce se petrece (și pe bună dreptate!), și l-am mai văzut pe ministrul de Interne, încercând să explice unei țări întregi câteva reguli simple de conduită socială în vremuri de criză. Dar asta e tot? Unde ne sunt conducătorii? Când i-ați văzut ultima oară? Premierul Conte vorbește poporului italian în fiecare zi. Premierul Johnson, la fel. Președintele Macron și cancelara Merkel s-au adresat cetățenilor lor cel puțin o dată la două zile. Și e firesc, trecem prin cea mai complexă și potențial disruptivă criză de la războaiele secolului trecut.
Și mai este ceva ce nu văd, și asta mă îngrijorează din ce în ce mai tare.
Unde sunt PLANUL și MĂSURILE prin care președintele și Guvernul ne vor trece pe malul celălalt? Cum ne protejăm de acest virus? Cum asigurăm trasabilitatea, testarea pe scară cât mai largă, localizarea și preluarea pacienților pozitivi?
Cum ne asigurăm că sensibilizăm suficient acea parte a societății care încă nu percepe gravitatea crizei? Cum îi protejăm pe doctorii, asistentele, șoferii de ambulanțe, polițiștii, jandarmii, personalul ISU și toți cei care stau pe baricadele acestei lupte? Cum îi vom ajuta, fără birocrație și într-un timp util, pe toți cei care își pierd în fiecare zi a acestei crize locul de muncă, sursele de venit, afacerile încropite cu muncă și sacrificii?
Toate statele afectate își fac - sau și-au făcut deja - un buget dedicat salvării propriilor economii. Instituțiile europene, conștiente de gravitatea situației, au luat mâna de pe disciplina financiară impusă de tratatele europene și lasă statele să își ia măsuri fiscal bugetare extraordinare.
Dar bugetul nostru de criză care e? Cum înțelegem să profităm de mecanismele europene, câți bani vom aloca pentru salvarea sectoarelor economice afectate și ce deficit ne pregătim să ne asumăm pentru acest an?
Multe întrebări, pe care eu, unul, le consider nu doar legitime, ci de o urgență absolută. Ce răspunsuri am primit până acum? Puține, chinuite și neasumate.
Iar ca să nu se vadă prea mult din neputință, cineva s-a gândit că cel mai bine e să se folosească starea de urgență pentru a restrânge dreptul la a fi informați.
Da, conducătorii noștri cred că noi, cetățenii, nu trebuie să știm cum evoluează cazuistica acestui virus, câte îmbolnăviri avem și unde, câte teste se fac, care e capacitatea spitalicească disponibilă.
Or, dimpotrivă, acestea sunt informații pe care oamenii nu numai că au un drept să le știe, dar autoritățile TREBUIE să le comunice zilnic!! Nu să le ascundă prin ordonanță militară. În Coreea de Sud, țară care a gestionat foarte eficient criza, guvernul a dezvoltat o aplicație prin care cetățenii află în timp real care e localizarea ultimelor cazuri de îmbolnăviri pentru a ști să evite acele zone. S-au instalat sisteme drive-through pentru testare.
În Germania, țară cu cel mai mare număr de cazuri, dar cu cea mai scăzută rată a mortalității până acum, se testează într-un ritm de 160.000 de oameni pe săptămână, pentru a ști cum și unde să fie alocate resursele și pentru a menține trasabilitatea.
Nevoia de transparență este uriașă, la fel cum este nevoie de o conștientizare a situației din partea fiecăruia dintre noi. Este cazul să avem grijă de noi, de familiile noastre, de comunitatea în care trăim, să facem tot ce se poate ca să nu punem o presiune uriașă pe sistemul sanitar.
Trebuie să ne asigurăm că la finalul acestei grele încercări nu vom avea o societate în criză medicală și economică atât de dureroasă încât ne vor trebui ani buni să ne revenim.
Și asta mă aduce acolo de unde am pornit. Eu și noi toți avem datoria de a susține efortul statului și al instituțiilor sale în aceste vremuri de restriște. Ne punem tot ce avem la dispoziția lor, le dăm creditul nostru de încredere, pentru că doar fiind solidari putem răzbate în lunile care vin. Dar vreau - și cred că vrem cu toții - să știm ce se întâmplă de la cei care poartă responsabilitatea conducerii acestei țări. Și vrem să știm că există acel PLAN!
