Lecţia lui Ceauşescu. La noi poate fi mai rău ca în Ungaria

După căderea Cortinei de Fier, Ungaria devenise pentru România un model de bune practici în materie de trecere de la comunism la democraţie, de la economia centralizată la cea de piaţă, de la societatea închisă la cea deschisă. După 30 de ani, o parte a elitei politice de la Bucureşti - care pe atunci nu era interesată să copieze modelul, dar este acum - tinde să-şi ia lumina de la Budapesta, în condiţiile în care, între timp, polii comparaţiei care funcţiona odinioară s-au inversat. Un entuziasm suspect, aşadar, căruia îi poate fi pusă stavilă, dar nu fără a respecta câteva condiţii esenţiale.

"Natura acestui regim este aceea că nu se poate opri cât timp încă există instituții pe care nu le controlează", punctează şeful unui think-tank de la Budapesta, citat de Politico, pe fondul noului succes electoral al partidului condus de premierul Viktor Orban.

Odată cu victoria zdrobitoare la urne a FIDESZ, în care Orban s-a implicat total, Ungaria a păşit nu în necunoscut, ba din contră, într-o paradigmă care nu mai are deloc secrete, căci istoria ne învaţă totul despre soarta societăţilor ajunse (singure-singurele, ori cu "sprijin" extern) la cheremul unui individ.

În această notă, merită subliniat si faptul că, începând de duminică, pariul că următoarea miză strategică pentru Viktor Orban va fi menţinerea pe termen nedefinit la putere devine un pariu tot mai puţin riscant. Vladimir Putin şi Xi Jinping îi vor servi ca repere, însă nu e exclus ca metoda primului să i se pară oarecum primitivă şi să se inspire, în schimb, din abordarea ceva mai rafinată a liderului chinez (care, pentru a-şi asigura supremaţia în faţa lui Mao, combină coerciţia cu o naraţiune destul de elaborată şi atentă cu păstrarea anumitor aparenţe).

Dar s-avem răbdare, că toate vin la timpul lor. Prezentul este deja destul de interesant, iar unul din episoadele elocvente pentru starea de fapt şi de spirit de la Budapesta este depunerea armelor de către mogulul Lajos Simicska. Imediat ce a fost limpede că alegerile parlamentare de duminică au consolidat poziţia regimului, Lajos Simicska a decis închiderea cotidianului Magyar Nemzet, vechi de 80 de ani şi totodată unul din cele două de opoziţie rămase pe piaţă. Televiziunea Hir nu se închide, în schimb va fi restructurată (în primul rând politic, cum altfel?), iar un post de radio deţinut de oligarh moare şi el odată cu nenumăratele speranţe care şi-au găsit finalul la exerciţiul democratic de zilele trecute.

Partener de cursă lungă al lui Viktor Orban, cu care se ştie încă din 1985 şi cu care a colaborat aproape trei decenii, jucând un rol major în proiectarea "reactoarelor" FIDESZ, Simicska s-a "pocăit" la un moment dat, intrând în conflict deschis cu vechiul său amic. 

Bătălia Orban-Simicska, dusă la început în culise, s-a expandat în ultima vreme, oligarhul ajungând să întreţină unele din puţinele mijloace de informare critice rămase în viaţă la Budapesta. De duminică, însă n-o va mai face, iar gestului în sine, de a se preda seniorului, nu-i putem trece cu vederea certele reverberaţii medievale. 

Aici a ajuns Ungaria, în punctul în care regimul nu mai înghite niciun "nem". Nimeni şi nimic nu mai poate contesta dreptul seniorului Orban de a dicta pe teritoriul pentru supunerea totală a căruia a demonstrat o tenacitate demnă de cauze mai nobile.

Ceea ce vedem azi în Ungaria am mai văzut în trecut şi în alte părţi, vom mai vedea în viitor şi pe alte meleaguri, căci fauna autoritarismului nu a fost nicicând ameninţată de extincţie şi nici vigilenţa populaţiei nu este neapărat virtutea cea mai de seamă în multe ţări.

Din această perspectivă, înclin să cred că experienţa Ungariei nu a fost nicicând mai interesant de studiat, în ultimele trei decenii, de către ţările vecine şi mai ales de România zilelor noastre. Asistăm la derapajul Ungariei nu de ieri, de azi, ci deja de aproape un deceniu, după revenirea la putere a FIDESZ, în 2010.

Laolaltă cu noi au asistat la acest derapaj şi parteneri strategici comuni (marile cancelarii din UE), care probabil au înţeles acum că pentru o bună perioadă de aici încolo nu mai are sens căutarea precipitată a timpului pierdut. Pentru o vreme, timpul s-a oprit în loc la Budapesta, iar dacă e ceva ce mai poate fi făcut, concret, pentru a limita daunele generate de regimul Orban, ei bine, acest lucru e limitarea extinderii cancerului spre statele limitrofe.

Nu e o misiune simplă, nici imposibilă, însă.

Dacă avem în vedere cazul României, a cărei democraţie încă se află într-o situaţie mult mai fericită decât cea a Ungariei, dar infinit mai vulnerabilă decât a României de acum doi ani, e cazul să ne alarmeze o dată în plus tentativele liderilor actuali de a importa modelul Orban.

Din fericire, coaliţia PSD-ALDE a pierdut startul, iar pentru detalii vă invit să recitiţi editorialul de dată recentă al lui Dan Turturică despre Cum va arăta România condusă precum Ungaria. Însă la fel de adevărat este şi faptul că sunt ferm hotărâţi să recupereze handicapul originar, operaţiune care, totuşi, având în vedere modul în care între timp au evoluat lucrurile pe plan local, nu mai are cum să fie una paşnică.

Sentimentul de urgenţă, frustrările acumulate pe fondul unor rateuri majore şi starea în care au adus economia îi vor priva pe Dragnea şi Tăriceanu de posibilitatea de a folosi zăhărelul acolo unde "pionierul" Orban şi-a permis să o facă. Alor noştri le-a rămas, aşadar, doar biciul, instrument care nu le displace, în utilizarea căruia încearcă să se specializeze la maximum, dar care ar putea avea neajunsul că, folosit exagerat, ar putea trezi în cei pe care e pus o ultimă zvâcnire a cărei intensitate să ia prin surprindere. Există acest risc şi, în ciuda dificultăţii de a-i calcula acum şi anvergura, a-l ignora e o capcană. Să ne oprim însă aici cu consultanţa acordată coaliţiei de guvernare de la Bucureşti.

Important, în schimb, este să devenim conştienţi că puterea politică încarnată de binomul Dragnea-Tăriceanu tinde, în ciuda imperfecţiunilor cu care-şi pune planul în operă, că introducă proiectul Orban de ţară imitând ceea ce vedem la Budapesta, ceea ce se poate observa din Lună şi la Moscova:

- Orbirea societăţii. Cum? Ei bine, schema este palpabilă prin tentativele repetate de a îngrădi activitatea ONG-urilor şi cele de intimidare a presei critice cu puterea, prin folosirea unor instituţii ale statului pe post de măciucă, ca şi a ameninţărilor transmise pe canale discrete, pe post de căluş. Castrarea societăţii civile de orice formă coerentă şi eficientă de organizare, de orice minimă capacitate de a reacţiona, pune în dezbatere sau invita la reflecţie asupra ideilor, proiectelor, ori măsurilor livrate de putere reprezintă nu doar visul oricărui dictator în devenire, ci o prioritate existenţială. La fel cum controlul total asupra informaţiei devine vital pentru perpetuarea unui regim de tipul Orban, Erdogan, Putin. Să nu ne îmbătăm cu apă rece că la noi aşa ceva nu se va putea. Exemplele sunt la doar o oră-două de zbor de România.

- Capturarea economiei (atenţie! nu doar a bugetului). Cum? Prin centralizarea totală, asta presupunând scoaterea din joc, eventual printr-un soi de "naţionalizare", a Băncii Naţionale, Curţii de Conturi, a oricărui organism de tipul Consiliului Fiscal, ASF, ori Consiliul Concurenţei. În Ungaria, procesul s-a terminat cu succes pentru regimul Orban, în România, fenomenul e abia la început, dar astea deja înseamnă foarte mult.

- Slăbirea parteneriatelor strategice care ne-au adus sub umbrela de securitate euro-atlantică şi care ne-au branşat economia la pieţele globale, generând bunăstarea de azi, care, cât o fi de firavă, tot e incomparabil mai mare cu ce puteam vedea acum 30, 20, 10 ani. Cum? Prin diabolizarea, în primă fază, a serviciilor de informaţii, în principal a SRI şi STS, şi aservirea lor (faza a doua) - ultimele detalii pe subiect, AICI. Să nu fim naivi, odată serviciile secrete arondate definitv partidului, va dispărea ca prin minune şi naraţiunea cu "statul paralel". 

Repet, însă, ceea ce am mai spus de atâtea ori, în ciuda tabloului tot mai prost care ni se înfăţişează: timpul nu e definitiv pierdut pentru a inversa tendinţa, dar totul depinde de măsura în care oamenii înţeleg la vreme cât de preţios e ceea ce până acum ni s-o fi părut tuturor că e un dat.

Dar mai presus de asta, având în vedere situaţia actuală, decisivă va fi capacitatea forţelor politice de opoziţie de a găsi o formulă unitară de acţiune până la şi la alegerile europarlamentare, locale, legislative şi prezidenţiale, care se apropie. O formulă unitară de acţiune, dar şi de captare a unei felii considerabile din electoratul nehotărât, căci această plajă are potenţialul de a da peste cap calculele electorale pe care mizează partida care îndreaptă România spre o umilă integrare în siajul lăsat de Ungaria lui Viktor Orban.

Sunt sigur că mulţi români vor să trăiască, să vorbească şi să călătorească liber, că vor instituţii care să-i servească, nu să-i îngenuncheze, că vor să-şi crească copiii în spiritul în care au crescut ei după 1989, nu în cel care a caracterizat copilăria şi tinereţea părinţilor lor, înainte de acel moment. Pentru asta, însă, e nevoie de acţiune şi implicare, dar pentru ca aceşti doi termeni să nu rămână vagi energiile pozitive trebuie ofertate, colectate şi canalizate. Iar asta e misiunea şi, de fapt, sensul de a fi al elitelor politice care azi fac opoziţie.

De capacitatea lor de a se coagula depinde şi capacitatea oamenilor de a-şi apăra cu eficienţă interesele inclusiv în stradă... Şi mai e ceva aici: coalizarea forţelor de opoziţie în jurul unui proiect naţional de ţinere în viaţă a democraţiei în România va da un semnal către UE şi SUA că încă merită să-şi accelereze şi consolideze sprijinul în aceeaşi direcţie. O opoziţie lipsită cronic de credibilitate, iar pe de altă parte confruntată cu o atmosferă sufocantă sub un FIDESZ care ţinteşte programatic monopolul scenei politice este, de altfel, o altă lecţie majoră ce trebuie însuşită din experienţa electorală de la Budapesta (iar ca tabloul să fie complet, trebuie observat că cea mai mare felie din ceea ce se numeşte acolo opoziţie aparţine extremiştilor de la Jobbik, în comparaţie cu care Orban pare a se trage în poză ca democrat convins).

Altfel, ceea ce vedem în Ungaria nu e exclus să vedem şi aici. Ba, aşa cum adesea se întâmplă, în forme chiar mai rele.

Nici comunismul n-a fost uniform în ţările din Europa de Est, iar România ştie prea bine ce poate să însemne "mai rău". Mai rău ca în Ungaria.