Încă mai cred că e de stat în România

Anul 2017 a fost aşa cum preconizam la sfârşitul lui 2016: unul al aterizărilor dure, unele dintre ele forţate, cu riscuri majore de fiecare dată, în fine, un teren propice pentru instalarea, definitiv, a deznădejdii. Din fericire, însă, soluţiile nu au dispărut cu totul, fapt de care, de asemenea, am vorbit şi la sfârşitul lui 2016.

Se vede la tot pasul cât de accidentat este/a fost acest teren numit 2017, însă ar fi o eroare să ne raportăm la el ca la o puşcărie, ca la un tunel cu intrare, dar fără ieşire.

Există ieşire sau, mai exact spus, există posibilitatea de a crea o ieşire.

E drept, ca orice posibilitate şi aceasta invită din start la efort, înţelepciune şi punerea la lucru a motivaţiilor care ne-au ţinut aici pe cei ce am rămas aici.

Reiau, mai jos, ceea ce scriam, la cald dacă vreţi, în noaptea de 11/12 decembrie, după alegerile parlamentare, în textul: E de stat în România, nu de plecat în Canada. O fac pentru a nu repeta argumentele de atunci, o fac pentru a vă mai injecta o doză de optimism echilibrat, în fine, o fac pentru că destul de mult din ceea ce am scris la vremea respectivă a fost confirmat ulterior de fapte.

Subliniez, înainte de a relua acele rânduri, câteva concluzii de etapă: Coaliţia care a câştigat alegerile nu a înşelat aşteptările (din păcate), nici opoziţia parlamentară nu le-a înşelat (la fel, din păcate), dar nici societatea civilă şi o parte a instituţiilor care contează în bătălia pentru România (din fericire).

Primii au încercat să obţină tot mai multă putere, ceilalţi nu s-au dezmeticit, iar ultimii au înţeles că dacă mai stau mult pe bară jocul va fi pentru totdeauna pierdut. Şi au fost câteva episoade intersante şi cu deznodămnt crucial: de la blocarea OUG 13 şi a graţierii – de către cetăţeni (AICI ), la semi-eşecul, până acum, al legilor justiţiei – graţie implicării directe a magistraţilor, în persoană (AICI).  

E limpede, referitor la implicarea celor două grupuri, că încă nu s-a făcut suficient.

Vestea bună e că ceea ce au făcut, au făcut bine, doar că, având în vedere situaţia, e încă prea puţin.

Vreţi, nu vreţi, pentru ce a rămas din 2017 şi mai ales în perspectiva lui 2018, pe linia asta imperativul rămâne unul singur: E de făcut şi mult, şi bine!

Revin acum la textul din 11/12 decembrie 2016:

„Din fericire, în cele din urmă n-am emigrat chiar toţi, de fiecare dată ne-am revenit cumva, după fiecare eşec de proporţii în modul de a ne raporta la viitor am reuşit să redresăm la timp această ţară şi să-i dăm o nouă perspectivă.

Sigur, nu există garanţii că România va reuşi să treacă cu relativ succes şi peste încercarea de faţă la fel cum a făcut-o în trecut, dar haideţi să fim pentru o clipă ceva mai puţin emoţionali şi să ne amintim un lucru verificabil: nici în celelalte rânduri nu au existat garanţii, nici certitudini, nici orizont.

Cine mai era în stare, în iarna lui 1992, să parieze pe ceea ce avea să se întâmple în iarna lui 1996? La fel, cine putea bănui în iarna lui 2000 şi după patru ani de guvernare sufocantă a regimului Năstase-Iliescu că vor urma cei 12 ani de imposibilă deschidere, sub preşedinţiile lui Traian Băsescu şi o jumătate de mandat Klaus Iohannis?

(...)

Poate că, puşi fiind în faţa noilor circumstanţe interne, actualul context internaţional ne va împinge în sfârşit să facem noi înşine ceva mai multe pentru noi. De altfel, e limpede că vom avea o groază de lucruri de apărat în viitorul apropiat - configuraţia politică rezultată după scrutinul parlamentar din 11 decembrie promite nenumărate în acest sens.

Poate tocmai de aceea şi merită privită cu nedisimulată atenţie intrarea USR în Parlament. USR nu este doar un nume nou în Legislativul de la Bucureşti, ci şi partidul cu cel mai mare potenţial de a urni societatea civilă, de a-i da un impuls, de a o face să se implice în lupta politică atunci când lucrurile vor fi pe punctul de a derapa iremediabil.

De exemplu, în condiţiile unor noi ofensive de tipul „Marţea Neagră” (pe orice axă, de la justiţie, la economie), pârghiile preşedintelui, ale USR şi ale unui PNL intrat bine la apă se vor dovedi insuficiente. Mobilizarea societăţii va fi crucială în asemenea circumstanţe, iar USR este la ora actuală partidul cu cele mai bune conexiuni în zona respectivă.

Trebuie totuşi menţionat că o eventuală intrare în joc a societăţii ţine de linia a doua a frontului.

În prima linie vor fi, şi aşa şi trebuie să stea lucrurile, instituţiile.

De altfel, se poate spune că după 11 decembrie 2016 intrăm cu adevărat într-o nouă eră. Până acum, situaţia generală a fost un test mai degrabă pentru oamenii de la vârful instituţiilor, de la justiţie la ce vreţi dumneavoastră. În schimb, de acum înainte va fi un test pentru instituţii.

E marele test şi, element care dă situaţiei o greutate sporită, nimeni nu poate şti cât de pregătite sunt, ca arhitectură şi structură, pentru confruntarea adevărată cu realitatea.

Dacă s-a pierdut cu adevărat ceva în urma alegerilor parlamentare din 11 decembrie, acela probabil e faptul că proiectează la orizont o reîntoarcere la logica tranşeelor, în loc de a ne ocupa timpul într-un mod mai constructiv şi eficient, de pildă cu ceea ce avem de recuperat din punct de vedere al reformelor.

Asta este, cumva, şi problema de fond şi totodată transversală a României: nici nu profităm de perioadele de linişte, pentru a construi, nici nu accelerăm ritmul în acest sens atunci când e clar că vremea bună din jurul nostru începe să devină istorie.”

Mai zic o dată: E de stat în România, nu de plecat în Canada!