Efectul pozitiv al asaltului împotriva justiției

Există ceva pozitiv în asaltul brutal și cinic al tripletei PSD-ALDE-UDMR împotriva parcursului prooccidental al României? Da. Demonstrația grandioasă de cruzime față de interesul național pe care puterea o face în Parlament pune capăt unui întreg sistem de iluzii păguboase, care au contribuit decisiv la criza actuală.

Iluzii precum aceea că putem evolua cu o clasă politică nereformată, subjugată în proporție de peste 90% de mafiile transpartinice, cu legături oculte între baronii ”rezonabili” și serviciile secrete, cu mari oameni de afaceri dependendenți de contracte oneroase cu statul, cu milioane de cetățeni profund dezinteresați de cine îi conduce, cu o societate civilă vocală pe Facebook dar cu o disponibilitate redusă de a protesta în stradă, cu un mediu antreprenorial mai degrabă dornic să coabiteze și să accepte abuzurile unei administrații ostile, decât să o confrunte.

Ce se întâmplă, sub ochii noștri, cu o viteză fulgerătoare, este prăbușirea cu un zgomot asurzitor a unei construcții politice și instituționale foarte fragile, fundamentată pe ideea că, în ciuda carențelor și obstacolelor descrise mai sus și care definesc un stadiu de subdezoltare cronică, România, totuși, poate merge înainte. Se poate apropia semnficativ de modelul democrațiilor occidentale consolidate.

Până la un punct, această iluzie a putut fi vândută drept realitate cu ajutorul unor schimbări concrete. Au ajuns la putere și oameni dispuși să facă lucruri pe care Ion Iliescu și pepiniera sa de cadre nu le-ar fi făcut niciodată. Mafiile transpartinice au primit lovituri grele, fără precedent. Serviciile secrete nu au mai fost conduse de șefi controlați sută la sută de câțiva moguli, iar protecția pe care câțiva dintre ei au continuat să le-o acorde unor politicieni și oameni de afaceri s-a limitat la un cerc mult mai restrâns.

Asăzi, primim o nouă confirmare, usturătoare, că toate aceste evoluții, reale, spectaculoase prin raportare la punctul de plecare, nu mai sunt suficiente. De fapt, nu au fost niciodată suficiente, dar, pentru o vreme, explicațiile că nu se putea face mai mult într-un timp atât de scurt au fost întemeiate. Pentru o vreme.

La ce mă refer? La UNPR, de exemplu, în perioada 2010 - 2012. La cine anume? La unul dintre cei mai detestați pesediști din aceste zile, Eugen Nicolicea. Vă vine să credeți că omul care siluiește astăzi regulamentele Parlamentului și face praf legile justiției și Codurile penale, ca să-și izbăvească șeful și colegii de urgia DNA, a fost unul dintre parlamentarii care au făcut posibile condamnările care au zguduit clasa politică în ultimii șapte ani? Probabil că nu, dar așa a fost.

În primăvara lui 2010, lupta anticorupție se blocase în instanțe. Procurorii își făceau treaba, dar mulți judecători, unii temători, alții membri ai unor filiere corupte din magistratură, de tipul Voicu – Costiniu, tergiversau procesele pentru a întârzia condamnările. Ca să rezolve această problemă, ministrul Justiției de la acea vreme, Cătălin Predoiu, a promovat o inițiativă cunoscută astăzi ca Legea micii reforme în justiție, care a urmărit accelerarea proceselor.

În configurația politică parlamentară rezultată în urma alegerilor din 2008, legea micii reforme, care anunța condamnarea rapidă unor lideri politici importanți, nu ar fi fost adoptată niciodată. Și nici alte inițiative legislative susținute de Traian Băsescu, dar contrare intereselor PSD și PNL. Așa a apărut UNPR, în martie 2010, la scurt timp după ce președintele de atunci câștigase al doilea mandat.

Comandat de Gabriel Oprea și format din dezertori din PSD și PNL, UNPR a devenit un instrument parlamentar prin care Traian Băsescu, susținut de șefii principalelor instituții, au reușit să-și impună schimbările dorite în fața unui Parlament cu nimic mai bun decât cel de astăzi.

Așa a ajuns Nicolicea, membru UNPR la vremea respectivă, să voteze Legea micii reforme în Justiție și să facă posibilă condamnarea ulterioară a numeroși colegi de partid. Și nu a fost singurul erou neverosimil al luptei pentru eliberarea justiției de sub controlul unei alianțe toxice formate din politicieni, magistrați și oameni de afaceri.

Au ridicat mâna pentru votarea legii micii reforme și Micky ”Șpagă” și Culiță Tărâță. Ca o ironie, Micky ”Șpagă” avea să fie și condamnat la scurt timp, ca urmare a grăbirii procesului său, la care a contribuit ”de bună voie” prin votul dat în Parlament. Consolarea: a primit o sentință cu suspendare.

Cum se explică revenirea de azi a lui Nicolicea la rolul în care crede cu adevărat, de dușman feroce al luptei anticorupție, anterior momentului UNPR? În același fel în care se explică și lepădarea lui Liviu Dragnea de imaginea de baron ”rezonabil,” care respectă liniile roșii trasate în jurul statului de drept și a justiției după intrarea în NATO și în UE. Cele două întoarceri la matcă definesc perfect finalul iluziei care a dominat aproape șapte ani relația stat – politiceni și consecințele ei catastrofale.

Așa cum Nicolicea a votat în 2010 Legea micii reforme în justiție, așa și Dragnea explica anul trecut, pe scările DNA, în timp ce aștepta la coadă să intre la audieri, că, în ciuda ”umilinței” la care este supus, va rămâne același politician responsabil care a fost întotdeauna.

Întrebat atunci despre ce se va întâmpla cu inițiativele din Parlament pentru modificarea legislației justiției, Liviu Dragnea a precizat că nu le-a „permis să meargă pe procedurile parlamentare”.

„Le-am ținut până acum și o să le țin în continuare. Eu nu reacționez ca alții, hormonal. Cel mai important este ca România să rămână stabilă și să rămână credibilă. Cred că toată lumea trebuie să depună eforturi în acest sens. Nu am permis să meargă pe procedurile parlamentare, e foarte simplu”, a spus Liviu Dragnea.

Era iunie 2016. În doar câteva luni, șeful PSD avea să confirme și să infirme câte un element din afirmația sa. În ianuarie, ne-a demonstrat că într-adevăr a fost în mâna lui decizia de a bloca modificările din justiție. Cât a fost în interesul lui să joace prudent și să adoarmă temerile unora din stat despre ce s-ar întâmpla dacă ar controla și Parlamentul și Guvernul, Dragnea a jucat rolul de martir al unei cauze nobile, precum Nicolicea în 2010. A făcut ce i s-a ordonat, împotriva instinctelor sale, și chiar acceptând docil să facă coadă pentru a intra la procuror.

A infirmat însă că își dorește ”ca România să rămână stabilă și să rămână credibilă.” De un an, liderul PSD face exact opusul. Destabilizează programatic statul și decredibilizează România. De ce? Din punctul lui de vedere, pentru că i-a fost ignorată fraza următoare: ”Cred că toată lumea trebuie să depună eforturi în acest sens.”

Cine era ”toată lumea”? Președintele, DNA, serviciile. Prin urmare, tot ce face este cauzat de faptul că nu i s-a dat ce aștepta în schimbul părții sale de contribuție la păstrarea stabilității și credibilității țării. Imunitate și o halcă de putere, printr-o înțelegere directă cu președintele.

Dar nu ce și-au dorit sau își doresc Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Steluța Cătăniciu, Kelemen Hunor, Marton Arpad, Eugen Nicolicea, Florin Iordache, Șerban Nicolae este aspectul esențial al problemei, ci faptul că li s-a permis ca dorințele lor personale să aibă relevanță pentru România, pentru destinul țării și al fiecăruia dintre noi.

Astăzi, de fapt, moare iluzia unora care s-au aflat în funcții importante în stat, că pot fi satisfăcute, în același timp, dorințele personale ale celor de mai sus și ale multor altora care le stau în spate și nevoia de evoluție a României.

Dacă, în 2010, era de înțeles de ce a fost nevoie de crearea unui UNPR care să asigure trecerea unei legislații esențiale pentru eliberarea justiției și alte măsuri care să slăbească monopulul puterii deținut de mafiile transpartinice, pentru că altfel era imposibil de spart zidul majorității retrograde, astăzi apare ca iresponsabilă decizia tacită, luată în anii ce au urmat, de a nu lăsa justiția eliberată de servituți și inhibiții să facă curățenie până la capăt.

Folosirea, temporară, punctuală, unor oameni precum Nicolicea și Dragnea pentru a asigura votarea unor legi importante sau contracararea unui alt lider politic iresponsabil, precum Ponta, trebuia să urmărească fix aceste scopuri. Iar odată atinse, pionii trebuiau scoși din joc, fără întârziere.

Păstrarea lor în numeroase alte combinații oculte și permisiunea, implicită, care le-a fost acordată de a mai cere ceva la schimb, de a mai pune condiții, de a mai rămâne branșați la banul public, este păcatul capital al liderilor cărora li s-a încredințat misiunea de a asana centrele de putere ale României.

Au lăsat treaba neterminată, iar din resturile putrezite ale operațiunilor lor s-a născut cangrena care astăzi riscă să omoare tot ce a mai rămăs sănătos în această țară. De ce au făcut-o?

Pentru că nu s-au mulțumit să fie agenții modești și devotați ai unei oportunități istorice de a reclădi fundamentul României și au ales să își servească propriile interese. S-au dovedit, mulți dintre ei, la fel de lacomi, de meschini și de iresponsabili precum cei pe care trebuiau să-i trimită acolo unde le era locul, după gratii.

Au vrut, de fapt, să se înșurubeze ei, veșnic, la putere. De aceea, nici nu s-au achitat de a doua mare misiune la care s-au angajat. Aceea de a permite crearea bazei unei noi clase politice, simultan cu epurarea celor corupți. S-au mulțumit să ia câțiva intelectuali de bună-credință și să-i arunce în șerpăriile de partid, conștienți că un astfel de experiment nu se poate încheia altfel decât printr-un eșec. După care au ridicat din umeri și au concluzionat: ”Nu ai cu cine!”.

Într-o țară cu milioane de oameni onești, cu zeci de mii de absolvenți de școli prestigioase, cu mii de oameni care conduc companii profitabile, cu cifre de afaceri de milioane de euro, nu are cine face un partid sănătos? Bineînțeles că are. Dar nu va avea succes niciodată dacă nu i se permite să se dezvolte liber, nu controlat, ca un organsim viu și nu ca un produs de laborator.

Nucleul politic s-a temut că odată puse bazele unei noi formațiuni, șansele lor de a mai controla ceva vor fi zero. Ei vor fi următorii eliminați de la putere. Iar ceilalți nu au știut exact cum să o facă și nici nu au apelat la expertiză profesionistă. Au improvizat și au dat-o pe Albă ca Zăpada pe mâna unui activist civic fără carismă și a unui consultant financiar, aleși parcă mai degrabă pentru păcatele lor decât pentru calități.

Dincolo de faptul că azi avem șansa de a privi în ochi adevărul despre ce s-a întâmplat în ultimii șapte ani și cum am ajuns aici, finalul iluziilor este benefic și pentru că nimeni nu va mai putea pretinde de azi înainte că nu știe care vor fi consecințele acestui sistem perimat de gestionare a puterii.

Iar când Dragnea și coaliția nevăzută care îl susține vor pierde puterea, orice încercare de a repeta erorile din trecut și de a folosi, din nou, jumătăți de măsură va trebui respinsă cu fermitate. Istoria descrisă mai sus conține toate argumentele necesare pentru a impune o schimbare profundă de model politic, nu o spoială.

Din fericire, asaltul tripletei PSD-ALDE-UDMR a împins lucrurile atât de departe, a demonstrat atât de clar că nu mai există loc de compromis cu cei care nu se dau în lături de a compromite parcursul prooccidental al României pentru a-și rezolva problemele personale și pentru a recăpăta controlul absolut asupra puterii, încât ne apropiem rapid de momentul unei confruntări decisive și tranșante.

Ori, România se alătură Ungariei, iese, de facto, din UE, renunță la garanțiile de securitate oferite de SUA  și reintră pe orbita Rusiei, ori va avea loc o înfrângere zdrobitoare a forțelor care susțin acest curent și se creează premisele unei integrări depline în UE și al unui parteneriat solid, pe toate planurile, cu Statele Unite. Cale de mijoc nu mai există. Din fericire!