De ce merge Dragnea în SUA
O surpriză de proporţii ar fi fost ca actuala putere să NU promoveze în Guvern, Parlament şi opinia publică proiectul graţierii şi amnistiei, să-şi facă autocritica cu privire la lupta istorică dusă în beneficiul VIP-urilor penale şi să nu mai polueze instituţiile cu şefi şi şefuleţi plantaţi pe criterii politice sau de apartenenţă la grupări pentru care este vitală branşarea la bani publici.
O altă surpriză majoră ar fi ca Dragnea, Tăriceanu & Co. să acţioneze pripit, fără unele precauţii, mizând exclusiv pe forţa brută, injectată de rezultatul alegerilor parlamentare. Realitatea este că nu mai par dominaţi de o asemenea optică, în ciuda nerăbdării care continuă să-i roadă.
De unde, şi semnalele date, marţi, de ministrul Justiţiei, care sugerează o abordare uşor graduală a graţierii şi amnistiei. „Amnistia, din punctul meu de vedere, nu trebuie avută în vedere, dar grațierea este un fenomen”, susţine Florin Iordache, fără însă ca asta să însemne că nu ne duce cu zăhărelul şi că graţierea ar fi picat de pe agenda puterii de zici că nici n-a fost. N-a picat, ci i s-a dat bon de ordine.
USL-ul de azi (PSD-ALDE), spre deosebire de USL-ul din 2012-2013 (PSD-PNL) este ceva mai matur şi prin asta mai periculos, are experienţa bătăliilor pierdute la mustaţă şi pune un accent superior pe valoarea şi forţa Poveştii; căci ea, Povestea, pregăteşte mai eficient terenul pentru marile lovituri, le legitimează şi înrădăcinează.
De unde, şi senzaţia lăsată de coaliţia aflată la guvernare - că este destul de dispusă să aloce timp şi creativitate naraţiunilor menite, după caz, fie spre a seduce, fie spre a amorţi vigilenţa unei audienţe cu spectru larg: public intern, oficiali străini aflaţi la Bucureşti, emisari ai marilor cancelarii trimişi din când în când să ia pulsul, societate civilă, mass-media.
În fine, o surpriză reală ar fi fost lipsa efervescenţei la vârful coaliţiei PSD-ALDE, în direcţia obţinerii unei legitimări indubitabile pe plan extern şi, eventual, a negocierii unei raze de acţiune.
La propriu, nici Dragnea, nici Tăriceanu nu dau doi bani pe Comisia Europeană şi pe liniile roşii legate de statul de drept ale Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Pe fond, în schimb, sunt conştienţi că încă nu pot face sută la sută abstracţie de aceşti doi mari factori, care pe ei i-au faultat puternic în trecutul recent, dar cărora România post-comunistă le datorează enorm sub aspectul dezvoltării. Este de nivelul axiomei că în lipsa sprijinului pe care UE şi SUA ni l-au furnizat în tot acest timp, griul caracteristic anilor '90 ar fi fost nota dominantă şi în 2017.
Aşadar, Dragnea şi Tăriceanu nu pot face abstracţie de cei doi piloni geopolitici, dar nu este mai puţin adevărat că liderii PSD-ALDE au tras concluzia că „bestia” ar putea fi îmblânzită. Bruxellesul e mai slăbit azi decât acum patru-cinci ani, iar Washingtonul tocmai face tranziţia de la o Administraţie Obama vigilentă în materia respectării statului de drept la o Administraţie Trump potenţial mai „pragmatică” şi, implicit, mai puţin nocivă pentru corupţii din Europa de Est.
După cum s-a văzut şi din episodul „Dragnea&Grindeanu la ceremonia de învestitură a lui Trump”, canale de contact la Washington pot fi găsite, mai pe ocolite, mai direct.
Însă din eforturile de afirmare pe care liderul PSD le-a depus în acest sens, se pot desprinde câteva concluzii de etapă.
De exemplu, e limpede că Dragnea simte nevoia unei recunoaşteri transatlantice şi este evident că nici partenerii de peste Ocean nu pot ignora o realitate: Liviu Dragnea este omul numărul unu în Guvernul României şi în coaliţia care deţine majoritatea parlamentară. A ajuns aici în urma câştigării de către partidul pe care îl conduce a unor alegeri parlamentare marcate de candidaţi penali, absenteism şi apatie, dar totuşi, alegeri democratice.
Prin urmare, deschiderea unor canale serioase cu liderul de facto al puterii de la Bucureşti şi după 20 ianuarie, nu ar trebui nici să mire, nici să înfurie mai mult decât e cazul. Sigur, e frustrant ca un om condamnat la puşcărie să fie propulsat într-un rol de asemenea anvergură, dar responsabilitatea pentru acest lucru şi pentru consecinţele care derivă trebuie trecute strict în contul electoratului român.
De altfel, nici nu ducem lipsă de precedent. În 2012, SUA şi Comisia Europeană au jucat un rol esenţial în menţinerea cursului democratic al României (de binefacerile căruia ne bucurăm cu toţii zi de zi, dar pe care prea puţini înţelegem să-l conservăm şi încă şi mai puţini suntem dispuşi să-l apărăm atunci când vine clipa).
Totuşi, după acea vară fierbinte de 2012, când s-a văzut că ţara asta a avut mai mulţi prieteni la Washington, Bruxelles, Londra, Berlin şi Paris decât în lumea politică de la Bucureşti, majoritatea alegătorilor prezenţi la urne au votat tot PSD, rezultatul fiind cel mai penal şi ineficient Parlament din ultimii 20 de ani.
Cum s-ar zice, partenerii, şi cei europeni, şi cei americani, nu au putut să evite inevitabilul – aşa că au deschis canalele necesare cu noua guvernare, deşi încrederea reciprocă era ca şi inexistentă.
Dar nu este asta dovada supremă că partenerii strategici ai României au respectat neîncetat şi la milimetru suveranitatea României şi opţiunile electoratului român? Asta, apropos de ceea ce susţine în cadenţă cotidiană zeloasa propagandă a PSD şi ALDE, neobosită în a tot „proba” contrariul!
Nu în ultimul rând, este tot mai vizibilă curiozitatea lui Liviu Dragnea cu privire la tonul pe care Casa Albă îl va avea, în realitate, pe câteva teme sensibile pentru PSD. Este tot mai vizibilă nerăbdarea PSD şi ALDE de a palpa cumva Administraţia Trump, de a se lămuri mai repede cu privire la ceea ce ar putea găsi sub înveliş, dincolo de prognoze, analize, speculaţii, intuiţii. Până la urmă cât accent va pune America, de-aici înainte, pe statul de drept şi pe lupta anticorupţie din România, în ce măsură va putea fi dusă până la capăt restauraţia din justiţie la care se visează de ani buni şi de care oamenii lui Dragnea şi Tăriceanu sunt azi mai aproape ca oricând?
Liviu Dragnea nu merge degeaba în SUA zilele astea. La party-urile de socializare cu oficiali mai mari sau mai mici, lobby-işti şi consultanţi va încerca să prindă măcar indicii pentru chinuitoarele întrebări.
În ţară, colegii săi sunt în faza pregătirilor avansate cu operaţiunea amnistia/graţierea, la pachet cu modificarea Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală.
Or, asaltul asupra Justiţiei este subiectul cel mai sensibil, iar din perspectiva PSD şi cel care necesită o predocumentare temeinică sub aspectul modului în care va fi perceput în Europa, dar poate că mai ales peste Ocean.
Ce atmosferă va găsi Dragnea în SUA, ce i se va transmite de acolo tocmai în zielele în care PSD şi ALDE pregătesc terenul pentru scoaterea din puşcării a nefericiţilor de lux? Vom vedea.
Cu siguranţă, vom înţelege mai multe în câteva luni.
Fundamental, în schimb, este să abandonăm odată prostul obicei de a ne baza mai mult pe ceilalţi decât pe noi când vine vorba de a face ordine în propria ogradă. După cum s-a văzut de fiecare dată, sprijinul partenerilor externi are şi el limitele sale naturale, iar astăzi, dat fiind contextul şi în UE, şi în SUA, acestor limite li s-ar putea adăuga altele.
Din acest punct de vedere, un lucru e previzibil sub Administraţia Trump: se va considera din start absolvită de asumarea unui rol substanţial dacă noi înşine, ca societate, vom lăsa garda jos şi vom da semne că ne interesează prea puţin spre deloc soarta Justiţiei şi arderea pe rug a reformelor făcute în ultimul an în câteva domenii vitale.
