De ce nu cere Toader revocarea lui Kovesi
Răspunsul formal, dar și de bun simț, la întrebarea din titlu este: pentru că nu are de ce. Rezultatul evaluării activității DNA, întreprinsă chiar de ministerul Justiției, nu justifică acest lucru. Și nici scandalul detonat de Dan Voiculescu și Sebastian Ghiță, cu mâna lui Vlad Cosma.
Cel puțin până la încheierea cercetării pe care o face Inspecția Judiciară, nu poate fi spus cu precizie dacă și cum și-a încălcat atribuțiile Lucian Onea, șeful DNA Ploiești. Însă, chiar și dacă Onea va fi găsit vinovat, asta nu înseamă automat că Laura Codruța Kovesi a fost complice la faptele sale, fie și prin neglijență. Iar pentru partea de culpă implicită, pe care orice șef de instituție o are pentru toate greșelile subalternilor, măsura revocării ar fi evident excesivă.
Dar acesta este, după cum spuneam, răspunsul formal. Care poate suna artificial și chiar mincinos pentru că ocolește miezul problemei dar și adevărul. Miezul problemei este că pentru România continuarea luptei anticorupție este o prioritate existențială. Iar adevărul este că Laura Codruța Kovesi se bucură, în continuare, de foarte multă susținere din partea acelei matrici instituționale compuse din românii și străinii care girează parteneriatele strategice ale României și angajamentele pe care le includ.
Ce înseamnă asta, concret? Că în ciuda involuției șocante, din ultimul an, generate de acțiunile coaliției de guvernământ, din Parlament, în special, în stat încă mai există suficienți oameni capabili să asigure respectarea angajamentelor strategice fundamentale. Iar continuarea activității DNA face parte din ele.
De aceea, de ani buni, asaltul neîntrerupt împotriva procurorilor care au îndrăznit să rânească în străfundurile mizerabile ale complexului mafiot cu capilare în politică, justiție și servicii de informații, a fost oprit ca de o mână invizibilă, uneori cu o secundă înainte de dezastru.
Nu ar putea funcționa DNA și fără Kovesi? Sigur că da! Însă demiterea ei la presiunea acelorași forțe care încearcă, de mai bine de zece ani, să răstoarne status-quo-ul instaurat după aderarea României la NATO, ar contrazice scopul final al luptei care se duce împotriva lor. Ca aceste forțe să nu mai ajungă niciodată să aibă drept de veto asupra destinului țării. Să nu ajungă vreodată în poziția de a-și mobiliza politicienii și demnitarii pe care îi au în buzunare să reîntoarcă țara în no-man’s-landul ceaușist.
A oferi liderilor castei corupte până în măduvă capul lui Kovesi, pe tavă, ar echivala cu a-și recunoaște înfrângerea în fața lor. Ar fi ca și cum le-ar spune, ”ne cerem scuze, asta este tot țara voastră, cum a fost 60 de ani, aveți dreptul să faceți ce vreți cu ea, aveți dreptul să ne cereți bani, iar noi obligația să vi-i dăm, deși știm că îi veți fura până la ultimul cent; aveți dreptul să ne cereți să cheltuim sume colosale de bani ca să vă apărăm, pentru că banii pe care ar fi trebuit să-i băgați în echipamente militare i-ați prăduit, dar nu avem dreptul să vă cerem ca în schimbul garanțiilor de securitate pe care vi le oferim să nu vă asupriți cetățenii, să eliberați economia de căpușele de partid, să nu batjocoriți statul și să nu faceți înțelegeri mizerabile cu rușii.”
Kovesi va pleca fie atunci când i se va încheia mandatul, fie când prezența ei în fruntea DNA nu va mai servi scopului principal pentru care instituția a fost creată. Acela de a distruge încrengăturile mafiote care blochează evoluția acestei țări și care prezintă riscul de a distruge punțile create între România și Occident în ultimul deceniu.
Câtă vreme nu se îndoaie nici în fața lui Dragnea, nici a lui Tăriceanu, nici a lui Voiculescu, nici a lui Ghiță și nici a susținătorilor lor, care fac joc dublu, de la vârful unor instituții, Laura Codruța Kovesi va rămâne pe poziții. Chiar dacă încercările de a o debarca nu se vor opri aici. Pe ce mă bazez? Pe atitudinea curajoșilor luptători împotriva așa-zisului ”stat paralel”, Dragnea și Tăriceanu, care l-au lăsat pe Tudorel Toader să-și asume decizia de a-i nu da satisfacție lui Dan Voiculescu.
La fel de curajoși au fost și Ponta și Antonescu în ”marțea neagră”, primul fugind în Africa de Sud, iar celălalt dând bir cu fugiții în ultima clipă. Însă Dragnea și Tăriceanu i-au întrecut. Cu greu ar fi putut să inventeze o situație mai penibilă în care să-și pună ministrul de Justiție, chemat de urgență din Japonia ca să țină o conferință de presă de trei minute în care să anunțe o altă conferință de presă, peste o săptămână.
Nu este exclus ca eșecul acestui nou atac împotriva procurorului șef al DNA să marcheze un punct de cotitură. Dacă ne uităm la cum pică legile justiției la Curtea Constituțională, la cât de dornic este Liviu Dragnea să primească reconfirmarea ccongresului PSD înainte de pronunțarea sentinței în procesul angajărilor fictive, dar și la ce distanță există între retorica lui Tăriceanu 3.0 și acțiunile protejatului său, Tudorel Toader, urmarea ar putea fi blocarea temporară, cel puțin, a ofensivei anti-justițiare a coaliției PSD-ALDE. Ceea ce, evident, ar putea reprezenta o veste excelentă. De ce ”ar putea”? Pentru că încă nu știm prețul plătit pentru retragerea în cazarmă a celor care până de curând păreau că nu vor avea liniște până ce nu vor distruge justiția.
P.S. Îi înțeleg pe cei care nu vor să treacă ușor peste ”tehnicalități”, peste întrebări care râcâie, de tipul: înțelegem utilitatea DNA, respectăm curajul și eforturile doamnei Kovesi, dar cu acuzațiile concrete cum rămâne?
Au plantat sau nu probe procurorii ei? Au inventat ei denunțuri? Au comis, totuși, ilegalități în efortul lor justițiar? Și cum rămâne cu apropierea de personaje toxice, precum Sebastian Ghiță?
La astfel de întrebări am încercat să răspund încă de acum trei ani, când Elena Udrea și-a pledat nevinovăția prezentându-se, în premieră, drept victimă a Laurei Codruța Kovesi și a ”statului paralel.” Cred că argumentele de atunci au rămas la fel de relevante:
”Întinderea corupției a fost atât de mare în România, o adevărată junglă tropicală în care nimeni nu a îndrăznit să rupă vreo creangă de la instalarea comunismului încoace, încât până în 2005 nimeni nu credea că există vreo șansă de a o mai culca vreodată la pământ. Vă amintiți, sunt convins, cu cât scepticism era privit cel ce spunea, într-o doară, că o să le vină și rândul „ăstora“ să dea socoteală.
Motivul scepticismului? Întrebările fără răspuns. De unde vor apărea acei politicieni cinstiți și curajoși care să gireze o campanie anticorupție? Și cum îi vor tolera ceilalți politicieni, când vor realiza că ei sunt vânatul? De unde vor apărea acei magistrați cinstiți și curajoși, care nu vor tremura în fața unui ministru, a unui parlamentar, a unui general de informații sau de armată, a unui om de afaceri cu mai mulți bani decât vor face toți procurorii din România, toată viața lor?
De unde vor apărea acei șefi de servicii de informații și ofițeri care să desprindă instituțiile din relațiile toxice în care fuseseră băgate mai bine de 15 ani? Și cum vor reuși să câștige partida împotriva colegilor corupți, depozitari a suficiente secrete cât să îngroape mai toți marii bărbați ai țării? Cum îi vor împiedica să își folosească arsenalele nucleare pentru a se salva și pentru a bloca reforma?
Și, presupunând că se vor găsi în România astfel de oameni, cum va reuși această nouă echipă să facă front comun pentru a da lovituri suficient de puternice matrixului de corupți care se vor agăța cu dinții și ghearele de pozițiile pe care le ocupă? Și ce se va întâmpla dacă puținii politicieni care le țin spatele vor fi presați și chiar scoși din joc de colegii lor atunci când vor simți că focul anchetelor se apropie de ei?
Faptul că nimeni nu îndrăznea să creadă că toate aceste întrebări vor primi cândva un răspuns satisfăcător a făcut din România, înainte de 2005, un loc al deznădejdii. Dar faptul că ele au primit, totuși, un răspuns pozitiv, care ne face azi să privim spre viitor cu optimism, nu înseamnă că miracolul petrecut sub ochii noștri nu a avut un preț. Iar parte din preț a fost, evident, și un lung șir de compromisuri.
Compromisul a fost zidit la temelia procesului de reformă care a început în 2005. Pentru că dacă la întrebarea „de unde luăm oamenii care să înceapă operațiunea de curățare a României?“ ne-a fost imposibil să răspundem „din rezerva națională de oameni imaculați și competenți“, era evident că soluția găsită de Traian Băsescu și de colaboratorii săi cei mai apropiați nu a putut fi alta decât să folosească oamenii cei mai competenți și cinstiți existenți.
Au fost aceștia perfecți? Nu! Dar au fost oamenii disponibili la acel moment. Așa cum nici Traian Băsescu și foarte mulți dintre cei ce i-au fost alături în lupta anticorupție nu au fost perfecți. Și ei, ca și mulți magistrați și ofițeri de informații, au apucat pe un drum nou, revoluționar, plin de riscuri, gândindu-se inclusiv la ce au de câștigat din asta.
Unii s-au gândit doar la avantaje politice: îmi îngrop adversarii și îi protejez pe ai mei. Alții s-au gândit la cariere: rezolv câteva cazuri mari și ajung șef, sau mă lansez în politică. Alții s-au gândit la bani: pe unii îi bag la pușcărie, pe alții îi scap pentru suma potrivită.
Probabil, au fost și unii care nu au gândit așa. Probabil, au fost și unii care și-au dorit să intre în istorie. Însă, cu siguranță, mulți exact pentru astfel de potențiale beneficii au acceptat riscurile inerente aventurii în care au intrat.
Ar fi fost mai bine să începem cu un amestec mai pur de politicieni, magistrați și ofițeri de informații această cruciadă? Evident! Dar, realist vorbind, aveam cu adevărat de unde să luăm acești oameni, gata formați pentru o luptă atât de grea și ținuți într-o seră specială, departe de influențele negative de care avuseseră deja parte în carierele lor de până atunci? Răspunsul îl puteți da fiecare dintre dumneavoastră. Al meu este nu.
Și, cu toate acestea, în pofida premiselor defavorabile și a scepticismului chibiților, mulți dintre membrii echipei de vârf nu doar că nu au dezamăgit, nu doar că nu au trădat, ci au reușit să-i surprindă până și pe cei mai rezervați observatori externi. S-au întrecut pe ei înșiși și ne-au întrecut așteptările. Absolut toți? Nu. Au existat și cazuri de dezertare și fraternizare cu dușmanul și probabil că sunt mai numeroase decât cele de care am aflat.
Ar fi fost mai bine ca nici unul dintre membrii acestei echipe mai mult sau mai puțin vizibile să nu se fi întâlnit cu politicieni compromiși și mafioți încă necondamnați după ce au acceptat să fie cruciați anticorupție? Evident!
Dar, pragmatic vorbind, era posibil ca acești oameni să se poată proteja de jocurile de putere în care este prinsă cvasitotalitatea personajelor influente, mai ales după ce și-au făcut dușmani gen Voiculescu, fără ca măcar să-și deschidă canale de comunicare în afara instituției? Nu.
Și, câtă vreme „greii“ politicii și afacerilor românești nu erau cu mult mai breji decât Voiculescu și cei pe care îi înfundaseră deja, ce șanse erau ca la schimb să nu ceară o oarecare protecție? Zero.
Și, cu toate acestea, mulți dintre cei cărora li s-au promis, dacă e s-o credem pe Elena Udrea, sprijin și imunitate în 2012 și 2013 au fost săltați în 2014. Indiferent ce cred ei că li s-a garantat, sau chiar li s-a garantat, de primit nu au primit decât vorbe goale. Iar de dat, dacă au dat cu adevărat ceva, tot se va afla!
Poate nu azi, nu mâine, ci peste câteva luni sau anul viitor. Și în clipa aia absolut nimeni nu îl va putea proteja pe cel ce a luat mită, va ajunge în fața tribunalului, iar de reputația lui se va alege praful.”
Fragment din editorialul ”Ce se ascunde în spatele scandalului Udrea”, publicat în România liberă, pe 10 februarie 2015.
