În lipsa unor minuni, parcursul Naţionalei la Euro 2016 nu putea fi altul decât cel binecunoscut.
Ca orice construcţie, reprezentativa României are şi ea o bază. Iar când priveşti o clipă spre această bază, vezi mult mai limpede ce se întâmplă la suprafaţă.
În loc de o competiţie reală (sportivă şi de business), campionatul intern de fotbal arată mai degrabă ca o babilonie de orgolii pufoase şi afaceri subterane.
În fotbalul românesc se trăieşte foarte mult în urmă.
Pe fondul lipsei cronice de performanţe, raportarea nostalgică la "trecutul glorios" e o tendinţa care s-a generalizat.
Steaua din 1986 sau mai ştiu eu ce rezultate-minune ale echipei naţionale de prin anii '70; încă hrănesc ambiţii, ori sunt luate ca repere analitice, deşi de atunci au trecut câteva decenii, deşi fotbalul şi lumea fotbalului s-au schimbat semnificativ între timp.
Sigur, riscul este ca, neagăţându-te cu mintea de trecut, să nu mai găseşti resurse de a te agăţa cumva de viitor.
Însă până nu vor fi depăşite problemele prezentului, orice suspendare mentală în celelalte două dimensiuni temporale nu va rezolva, concret, ceva.
Or, prezentul e limpede.
Campionatul intern a rămas la cheremul corupţiei endemice. Nu găseşti aici un model real de business, nu găseşti strategii pe termen lung, nu găseşti sisteme integrate care să permită utilizarea resursei umane la potenţialul ei, care să asigure joncţiunea între generaţii în parametri sănătoşi.
Vezi, în schimb, un număr mare de "investitori" numai buni de DNA, oameni a căror mentalitate, în primul rând, a făcut ţăndări mentalitatea tinerilor jucători.
Ce lucruri bune poţi învăţa la 18-20 de ani de la patronii şi de la ceilalţi şefi ai fotbalului românesc?
Becali, Mititelu, Iancu, Bucşaru, Negoiţă, Iorgulescu, Sandu, Dragomir, etc. sunt doar câteva nume dintr-o panoplie de tristă rezonanţă.
Ei înşişi vin dintr-un trecut ceţos, ca atare nici n-ar fi avut ce prezent senin să pună pe picioare.
De ceva vreme, la Federaţia Română de Fotbal sunt, ce-i drept, şi oameni mai tineri.
Însă faci iute un efort de memorie şi îţi aduci aminte prin ce manevre a preluat tânărul Burleanu ştafeta. Moment în care pricepi, în sfârşit, că "bătrânii" fotbalului românesc au dat şi atunci o lovitură performanţei, plantând la FRF un tânăr suficient de compatibil cu mentalitatea lor.
În fine, nu vi se pare o ruptură de logică faptul că de atâta şi atâta vreme la echipa naţională s-au rotit, în mare, aceleaşi două nume - dacă nu e Iordănescu, e Piţurcă, iar dacă nu e Piţurcă, e Iordănescu? Asta, în timp ce se vorbeşte fără pauză şi cu puternică emfază patriotică despre numărul mare de valori din fotbalul românesc.
Nu vi se pare bizar şi faptul că, în vreme ce se aduc frecvent că argumente ale măreţului nostru potenţial victoria Stelei din 1986 sau "Naţională de Aur" dintr-o perioada sau altă, de vreo 20 de ani obiectivele fixate de FRF şi de selecţioneri sunt invariabil modeste?
În perspectiva fiecărui Mondial sau European defilăm cu aceleaşi şi aceleaşi personaje în posturile de comandă.
În fotbalul românesc, la vârful său cel puţin, obiceiul locului este ca nimeni să nu plece pe motiv de lipsa de performanţă.
Se poate pleca din orice altă raţiune, în general din chestiuni ce ţin de culisele insalubre ale acestui spaţiu nerestructurat din temelii.
Şi-atunci, de ce să ne fi aşteptat că Euro 2016 să arate altfel decât ceea ce am putut vedea?
Performanţa se clădeşte prin muncă şi cu aportul decisiv al unei mentalităţi încă departe de ceea ce găsim la noi.
De dorit ar fi că această ultimă prestaţie modestă a României să fie folosită, cu gândul la viitor, pentru a îndrepta lucrurile. Pe fond, s-au acumulat atâtea probleme, încât e greu să alegi de unde ar trebui început.
Dar şi mai dificil de identificat pentru a da drumul unui asemenea proces e, însă, CINE.
CINE să o facă?
Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea pe Facebook
