De ce le este frică de mitingul diasporei

Cum se explică furia coaliției PSD-ALDE împotriva mitingului diasporei? Chiar se tem că protestul din 10 august i-ar putea debarca de la putere? Chiar cred că va fi un nou ”21 decembrie”? Mă îndoiesc. Ministerul de Interne, controlat total de Liviu Dragnea, are toate instrumentele ca să estimeze corect numărul de participanți și nu cred că cifrele pe care i le-au pus pe masă liderului PSD l-au panicat.

Și atunci, de unde furia, invectivele și nevoia de a activa întregul aparat propagandistic, de la trupeți la generălese, împotriva românilor cărora încă le pasă de țară, deși trăiesc în altă parte? Cel mai probabil, este vorba de aceeași reacție viscerală care a isterizat și trupele lui Ion Iliescu, în 1990, împotriva celor care ”nu au mâncat salam cu soia”: frica de străini. Iar aici vorba despre două paliere.

Pe de-o parte, este vorba de frica de marile puteri occidentale care s-ar amesteca în ”treburili interne” pentru a le strica jucăria prin care jefuiesc avuția publică și se mențin la conducerea statului. În mintea celor care l-au executat pe Ceaușescu pentru a-i lua locul era de neconceput ca un român fugit din lagărul comunist să dorească să se mai reîntoarcă animat de bune intenții, de patriotism, de dorința de a contribui la renașterea țării.

Pentru Iliescu, Roman, garda lor pretoriană, dar și pentru masele de ”imeghebiști” care au înșfăcat bâtele fără să înțeleagă prea bine de ce o fac, personaje precum Ion Rațiu sau Radu Câmpeanu nu erau altceva decât liderii unor comandouri politice trimise de forțele vestice pentru a-i alunga de la putere.

În mintea urmașilor lui Ion Iliescu și ai lui Petre Roman este de neconceput ca un român care muncește afară să-și rupă, din spirit civic, o zi de vacanță doar ca să-și strige furia în fața Guvernului. Este de neconceput ca un român care vine acasă câteva zile pe an, în cel mai bun caz, să iasă să protesteze împotriva unei puteri abuzive, în loc să stea cu părinții despre care nu știe cât o să-i mai vadă. Chiar dacă acțiunile guvernanților nu îl mai afectează direct. Dezinteresat, doar pentru că nu îi este indiferent încotro o apucă neamul din care face parte.

Obișnuiți să îi vadă pe toți cetățenii așa cum își văd propriul electorat, liderii actualii puteri se dovedesc la fel de orbi precum Ceaușescu și Iliescu. Cred că toți oamenii pot fi cumpărați cu o sută de lei în plus la pensie sau păcăliți cu manipulări menite să asmută români împotriva românilor.

Iar dacă unii dintre ei se revoltă împotriva hoției și a incompetenței ridicate la rang de politică de stat, în niciun caz nu ar putea să o facă dintr-un autentic spirit justițiar, din atașament față de principii și valori sănătoase, din patriotism, din idealism. Sigur au un interes ascuns, sigur sunt plătiți, sigur sunt manipulați sau chiar trimiși de agenturi străine ca să destabilizeze paradisul mioritic și să alunge destoinicii ciobani care și-au dedicat viața propășirii turmei.

Cine ne confirmă că tot de asta le este frică, cu adevărat, și urmașilor lui Ceaușescu? Chiar ei! Ar merita scrisă o carte despre toate declarațiile aluzive sau directe prin care liderii PSD, dar nu numai, au arătat cu degetul spre puterile occidentale de fiecare dată când nu le-au ieșit planurile. Iar ceea ce spun public este doar vârful aisbergului. Ce gândesc și spun în intimitate este deopotrivă hilar și înfricoșător.

Credeți că Dragnea a făcut o gafă când a declarat că ”stăpânul Facebook-ului”, adică Statele Unite, nu l-au lăsat pe Ponta să ajungă președinte, în 2014? Nici vorbă! El este convins că Statele Unite decid cine ajunge și cine nu președinte în România. De ce credeți că este obsedat să se întâlnească cu Trump și să le demonstreze că doar el le poate oferi contractele de armament și legea ”offshore” pe care și-o doresc!

Credeți că Ponta a avut o scăpare când a lăsat să se înțeleagă că Germania s-a aflat în spatele protestelor care au urmat tragediei din ”Colectiv” și implicit a debarcării sale din fruntea guvernului? Exclus! Asta crede. Și ne mai mirăm de unde știu, cu certitudine, tot felul de jurnaliști rupți în fund că incediul de la Colectiv a fost pus intenționat, pentru a-l ajuta pe Iohannis să-și pună ”Guvernul Lui.”

Păi dacă ei sunt convinși că există forțe capabile să asasineze zeci de oameni ca să determine o schimbare de guvern la București, cum să nu le tremure izmenele că pe 10 august vor veni zeci de mii de protestari exact din țările pe care le bănuiesc că ar face orice ca să-i alunge?!

Cum să nu își pună toți angajații din presă și din ”societatea civilă” să urle că în Piața Victoriei se va strânge lumpenul Europei și că se vrea vărsare de sânge, haos, și distrugere? Cum să nu pui Jandarmeria să dea communicate belicoase, de parcă s-ar pregăti de invazia hoardelor barbare?

”Nu vom accepta niciun fel de insubordonare civică sau de acțiuni violente care urmăresc destabilizarea socială sau destabilizarea ordinii de drept și a ordinii constituționale.” Este suficient să citești fraza de mai sus, din comunicatul Jandarmeriei, ca să înțelegi că între viziunea lui Dragnea și a lui Ceaușescu asupra străinătății nu este realmente nicio diferență.

Nu toți politicienii puterii suferă de paranoia și văd la tot pasul conspirații planetare care urmăresc să le ia porcii și bălțile de pescuit. Există mulți care se tem de diaspora doar pentru că reprezintă un segment compact și numeros de români care, istoric, votează împotriva celor pe care îi percep ca lideri ai mafiei de stat și a aliaților lor.

Dacă li s-ar da posibilitatea să voteze prin Internet, influența lor în politica românească ar fi colosală. Status-quo-ul ar fi spulberat. Ar fi imposibil așa ceva? Acum, cu actualul guvern, da. Dar să nu uităm că la ultimele alegeri din Estonia, peste 30% din totalul populației a votat pe Internet. Este cert că, peste cinci sau zece ani, aceasta va fi norma în toată lumea civilizată.

De ce nu ar fi posibil așa ceva și în România? Nu există niciun motiv obiectiv. Doar lipsa de voință de politică ne împiedică să dăm românilor care trăiesc afară vocea care li se cuvine în alegerea conductărilor țării. Influență proporțională cu sumele de bani pe care le trimit acasă.

Această perspectivă i-a îngrozit dintotdeauna pe toți politicienii care nu au avut altă misiune decât propria îmbogățire, blocarea justiției și pervertirea mecansimelor democratice pentru a-și asigurare rămânere perpetuă la putere. Așa se explică de ce Ponta a vrut să blocheze votul a cât mai mulți români din străinătate. Așa se explică de ce Tăriceanu declara, în 2015, că diaspora este capabilă ”să își vândă votul pe un mic și o bere.”

Așa se explică și de ce Crin Antonescu era îngrozit, în 2011, de propunerea de introducere a votului prin corespondență. A cerut chiar să se constituie o comisie parlamentară de anchetă pentru a bloca acest proiect. Chiar dacă după patru ani votul prin corespondență a fost legiferat, proiectul a eșuat din cauza mecanismelor birocratice instituite, dar și cu ajutorul Poștei Române. Mai bine de zece la sută din voturile trimise în plic la alegerile din noiembrie 2016 au ajuns în țară până la mijlocul lui 2017!

Toate argumentele pe care le prezentam în 2011 în favoarea introducerii votului prin corespondență rămân valabile și azi ca argumente pentru a face posibil votul prin Internet. Sunt tot atâtea motive pentru care actuala putere este terifiată de posbilitatea ca diaspora să aibă un cuvânt greu de spus în politica românească. Chiar și politicienii care nu îi privesc pe protestatarii din 10 augut ca pe niște agenți străini se tem de ei pentru că știu că sunt agenții schimbării. Ai unei schimbări inevitabile!

Scriam pe 20 mai 2011, în editorialul ”De ce se teme Antonescu de diasporă”:

”(…) Diaspora votează masiv cu partidul sau candidatul pe care îl consideră cel mai de dreapta, care face cele mai mari eforturi pentru a desprinde România de trecut, de dictatura nomenclaturii care a supravieţuit executării lui Ceauşescu şi a urmaşilor ei.

Din 1990 încoace, voturile diasporei s-au dus preponderent spre Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, PNŢ-CD, PNL, Convenţia Democrată, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Alianţa D.A., Traian Băsescu şi PDL.

Cum i-au identificat românii din străinătate pe aceştia ca fiind cei mai demni de încredere? Au fost sau sunt partidele şi candidaţii de mai sus cu adevărat de dreapta? Unii da, unii nu. Au fost însă, în mod cert, cei pe care i-au perceput ca fiind cei mai anticomunişti şi anti-SISTEM din tot ce au avut la dispoziţie pe buletinele de vot.

Când nu au avut candidaţi autentici de dreapta, au aplicat şi ei, ca şi mulţi alţii din ţară, regula răului cel mai mic. Şi-au coborât aşteptările până într-acolo încât i-au votat pe cei mai puţin legaţi de trecut şi cu disponibilitatea pur teoretică cea mai mare de a se schimba şi de a împinge România spre viitor.

Pentru asta, au închis ochii şi la trecutul multora - la faptul că unii au fost activişti de partid, iar alţii informatori sau chiar ofiţeri ai Securităţii, au trecut şi peste faptele lor de corupţie, mergând de multe ori doar pe instinct. Au ascultat de un al şaselea simţ care le spunea că, atunci când vor trage linia, cei pe care i-au ales vor fi făcut un pic mai mult bine decât rău.

Şi ei s-au înşelat de câteva ori, însă în majoritatea cazurilor au ales bine. Mai bine decât mulţi dintre cei de acasă. Cei pe care i-au votat (cu excepţia lui Ion Iliescu în confruntarea cu C.V. Tudor din 2000) s-au dovedit a fi cei mai puţin dispuşi la golănii monumentale, la a fura fără limite, la a trăda interesele naţionale, la a vinde tot şi pe noi toţi pe un preţ de nimic. În cel mai rău caz, cei pe care au pus ştampila s-au înscris undeva în apropierea mediei de incompetenta şi iresponsabilitate a clasei politice româneşti.

Însă şi dacă au mai greşit, şi dacă au avut şi au încă incertitudini asupra cui ar putea face bine, într-un punct esenţial nu au greşit niciodată: Ştiu cu precizie cine a făcut şi ar putea face în continuare răul cel mai mare, dacă li s-ar da din nou ocazia. Nasul acestei categorii aparte de români pentru criptocomunişti, pentru corupţie fără limite, pentru demagogie, pentru populism deşănţat şi pentru ticăloşie patologică este infailibil.

Din acest punct de vedere, scorurile foarte bune obţinute de Băsescu şi de PDL cu ocazia ultimelor alegeri, de exemplu, sunt mult mai puţin relevante decât procentele infime pe care le-au obţinut din 1990 încoace toţi cei care nu s-au dezis niciodată, câtuşi de puţin, de casta hrăpăreaţă.

Când trăieşti înconjurat de decizii raţionale, aşa cum se întâmplă cu mulţi români din diaspora, printre oameni care ştiu că nu pot depăşi o anumită limită pentru că vor suporta consecinţele, în ţări unde politicienii chiar îşi dedică activitatea, în marea lor majoritate, unor proiecte în folosul comunităţii, devii şi mai puţin tolerant cu aberaţiile liderilor din ţară. Când te afli într-o sală de concert unde instrumentiştii respectă partitura, cu atât mai tare te enervează gălăgia dizarmonică ce răzbate de alături. Pentru că ai termen de comparaţie.

Până la urmă, poate asta îl şi irită pe Crin Antonescu. Că ar putea să se trezească şi el, şi Voiculescu, şi Ponta că trebuie să convingă încă vreo câteva milioane de români care au termen de comparaţie. Care, pentru că văd şi trăiesc zilnic consecinţele acţiunilor unor politicieni responsabili, cu atât mai puţin ar înghiţi explicaţiile jenante ale unuia care încearcă să-i convingă că, odată ales, un parlamentar nu are obligaţia nici de a fi prezent la dezbateri şi nici de a avea iniţiative legislative, că astea sunt pentru trupeţii politicii, nu pentru liderii de partid (…)

Românii din străinătate sunt printre cei mai puţin vulnerabili la manipulare. Când toată viaţa asculţi doar lălăielile unor lăutari de duzină, este uşor să uiţi că muzica poate fi cântată şi altfel decât fals. Dar în clipa în care auzul ţi se obişnuieşte cu muzica de calitate, cu greu mai poţi suporta improvizaţiile după ureche ale unor amatori plini de ifose.

Crin Antonescu a înţeles încă de la alegerile din 2009 că, indiferent cât de feciorelnic, liberal, democrat şi prooccidental ar încerca să pară, există un segment al României pe care nu o să-l convingă niciodată. Majoritatea compatrioţilor care trăiesc deja în Occident nu îi vor susţine pe aliaţii celor care în ultimii 20 de ani şi-au dedicat viaţa misiunii de a ţine România departe de Occident (…)

Încă de acum câteva luni, Antonescu a lansat un atac împotriva diasporei, declarând că ar fi oportună condiţionarea voturilor din străinătate de plata a cel puţin unui impozit în ţară. O declaraţie care arată limpede că alianţa din care face parte nu de fraudarea voturilor se teme, ci chiar de voturile de peste hotare. Şi care, pe deasupra, încearcă să arunce în derizoriu valoarea sprijinului pe care cei ce muncesc în afară îl dau economiei naţionale, prin miliardele de euro pe care le trimit anual acasă.

Şi nu doar liberalii au trecut la atac, ci şi partenerii din PSD. Spaima că voturile diasporei le-ar putea strica încă o dată jocurile i-a îndemnat pe social-democraţi să trimită o scrisoare penibilă preşedintelui Comisiei Europene, în care au solicitat „Comisiei de la Veneţia să nu avizeze favorabil proiectul de lege privind votul prin corespondenţă deoarece, în caz contrar, vom fi martorii unei imense nedreptăţi cauzate de frauda pe care actuala putere o pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 2012 şi prezidenţialele din 2014".

Răspunsul lui Barosso a fost pe măsură: „Regret să vă informez că nu este posibil pentru Comisie să intervină în această problemă".

Miza implicării şi mai puternice a românilor din străinătate în alegerile politice din ţară nu stă atât în cantitatea de voturi, ci în calitatea lor. Marea majoritate a celor care au ales să emigreze, chiar şi temporar, fac parte din categoria oamenilor puternici ai României.

Cine a petrecut măcar câteva luni muncind în afară ştie cât de greu este să trăieşti printre străini, chiar şi atunci când ai un serviciu bun şi un salariu pe măsură. Decizia de a te dezrădăcina şi a te transplanta într-o altă cultură preusupune tărie de caracter. Presupune curajul de a-ţi lua destinul în propriile mâini, de a accepta faptul că nu trebuie să aştepţi de la nimeni să îţi dea nimic pe degeaba, că totul trebuie cucerit, uneori cu mâinile goale.

Cei care au făcut-o, la fel ca şi întreprinzătorii şi profesioniştii din ţară, sunt cei ce s-au scuturat de condiţia de asistat social, care refuză să depindă de mila statului. Cel mai important, sunt oameni care nu se mai mulţumesc cu puţin, care au ales să facă pasul decisiv de la condiţia de supravieţuitor la cea de învingător.

Peste tot în lume, în orice moment din istorie, astfel de oameni au contribuit determinant la tot ce a însemnat progres. Ei sunt cei ce împing lumea înainte. A nu le oferi românilor care fac parte din această categorie, indiferent unde trăiesc şi muncesc într-un moment al vieţii, toate condiţiile pentru a putea influenţa destinul ţării lor echivalează cu a submina în modul cel mai iresponsabil cu putinţă şansele noastre de a evolua.

Ofensiva Uniunii Social-Liberale împotriva diasporei este un nou puseu de violenţă dintr-o lungă serie de agresiuni, care a început în primele zile după Revoluţie, atunci când cei ce fugiseră din ţară în timpul lui Ceauşescu erau respinşi de urmaşii acestuia cu sloganul „ei nu au mâncat salam cu soia". Ulterior, numeroşi români care au ales să emigreze au făcut-o din cauza situaţiei economice şi sociale create de politicile iresponsabile promovate de partidele care au preluat moştenirea ideologică şi logistică a PCR.

Mulţi dintre politicienii care astăzi doresc să-i împiedice, prin menţinerea unor limitări birocratice, să voteze în număr mare sunt aceiaşi care au izolat România în anii '90, care au frânat desprinderea de comunism şi ieşirea din subdezvoltare. Sunt cei care i-au împins să-şi găsească împlinirea departe de casă. Iar acum nu vor altceva decât să le definitiveze exilul.”