De ce a contat Cupa Mondială
PARIS – Jean de La Bruyère, filosof și satirist din secolul șaptesprezece, spunea în glumă că “în timp ce Corneille arată oamenii așa cum ar trebui să fie, Racine îi descrie așa cum sunt”. Pentru europeni, și pentru Franța mai ales, Cupa Mondială din 2018 a fost un eveniment Corneillian. Turneul de fotbal din Rusia a oferit o pauză minunată de la viața tumultuoasă a planetei și ne-a dezvăluit părțile pozitive ale naturii umane.
În realitatea alternativă a turneului, atmosfera de încredere în sine, altruism și deschidere către “celălalt” au prevalat. Măcar pentru un timp, șovinismul, alienarea și disperarea care domină această epocă a populismului naționalist au fost uitate.
Din punct de vedere geografic, toate cele patru semifinaliste - Franța, Croația, Belgia și Anglia - aparțin bătrânului continent. Oricât ai acuza-o de o presupusă slăbiciune și decadență, Europa este rege când vine vorba de cel mai popular sport din lume. Apoi, este clar că Africa este continentul viitorului în fotbal, în timp ce America Latină este continentul trecutului.
Când a câștigat Cupa în 1930 și din nou în 1950, Uruguay era cea mai mică țară ca populație care ajungea în finală.
Acum însă, această onoare este deținută de brava echipă a Croației, cel mai nou stat membru al Uniunii Europene. În contrast total cu “lumea reală”, două dintre marile puteri, SUA și China, n-au avut niciun rol în turneu. Visul fostului Secretar de Stat al SUA, Henry Kissinger, de a transforma Stalele Unite într-o mare putere a fotbalului, s-a dovedit mai dificil de realizat decât se spera. Iar China sub Președintele Xi Jinping rămâne o echipă de mâna a doua în fotbal, în ciuda investițiilor de miliarde de dolari în acest sport. În schimb, America de Nord a fost reprezentată cu brio de Mexic iar Asia de Japonia și Coreea de Sud.
Ciudata divergență dintre lumea reală și lumea fotbalului a fost evidentă și în exprimarea sentimentelor naționaliste. Marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges a condamnat la un moment dat sportul pentru rolul său în alimentarea formelor toxice de naționalism (precum “Războiul Fotbalului” dintre Honduras și El Salvador în 1969). Dar la Cupa Mondială din 2018 - la o sută de ani de la sfârșitul masacrului care a fost Primul Război Mondial - a predominat o formă de naționalism “soft”.
Rusia nu este deloc un exemplu de folosire a “soft power”, însă are meritul că violențele pe timpul acestui turneu au lipsit. Presa internațională i-a arătat pe suporterii ruși și ucraineni în timp ce fraternizau ca niște vechi prieteni. Dacă în epoca războiului din Vietnam festivalul de la Woodstock lansa sloganul “Make Love, Not War”, sloganul de facto al Cupei Mondiale pare că a fost “Balls, Not Bombs” (mingi de fotbal, nu bombe).
Pe lângă canalizarea unei forme mai constructive de naționalism, semifinalistele și fanii acestora au demonstrat de asemenea eficacitatea acțiunii colective, altruism, deschidere și toleranță. Este interesant faptul că echipele care se bazau pe un singur jucător vedetă - Cristiano Ronaldo pentru Portugalia, Lionel Messi pentru Argentina sau Neymar pentru Brazilia - nu au reușit niciuna să treacă de sferturile de finală.
În lumea reală de astăzi, oamenii sunt tot mai tentați să ridice ziduri și să se izoleze de “ceilalți.” Cu toate astea, forța echipei câștigătoare, Franța, a stat în diversitatea sa. Scandările “Liberté, Egalité, Mbappé” (pentru atacantul de 19 ani al Franței, Kylian Mbappé) au fost o versiune iluministă a sloganului de la victoria Franței din 1998: “Zidane președinte.”
După referendumul pentru Brexit din Marea Britanie și alegerea Președintelui american Donald Trump, analiștii politici se așteptau ca tripleta să fie completată de o victorie în Franța a lui Marine Le Pen din partidul Frontul Național de extremă dreapta. Apoi, la începutul lui 2018, mulți comentatori francezi credeau că urmează un nou “Mai 1968” sau “Decembrie 1995”, evenimente la care grevele generale și protestele de stradă au paralizat întreaga țară.
Cu toate că au existat greve limitate împotriva programului de reforme al Președintelui francez Emmanuel Macron, analiza comentatorilor a fost complet greșită. Cea mai apropiată paralelă cu 2018 nu este 1968 sau 1995, ci 1998 când Franța a câștigat Cupa Mondială pentru prima dată.
Pe plan intern, victoria Franței nu va avea prea mare efect asupra popularității lui Macron. Emoțiile fotbalului sunt intense dar trecătoare. Însă pe scena internațională, victoria Franței ar putea avea un impact de lungă durată. Nimeni nu poate să nege că ”France is back”, cel puțin în plan fotbalistic. Țara a apărut ca o oază de dinamism, realism și entuziasm tineresc, iar aceste lucruri se reflectă și asupra lui Macron.
Un învins evident este Germania. De obicei o putere a fotbalului, echipa Germaniei a fost eliminată în prima fază a competiției, în timp ce pe plan politic țara se adâncește în criză.
În termeni geopolitici, dacă ar fi să numim doi învingători pentru acest an, aceia ar fi Rusia și Franța.
