Cum am primit pumni când puneam întrebări la mitingul pro PSD
Cu câteva ore înainte să ajung printre protestatarii pro PSD de la Cotroceni mama plângea.
Era 5 februarie și mă sunase să îmi povestească cum primește mesaje de la niște rude că “trădează țara” pentru că a mers cu tata să protesteze față de Ordonanța lansată de guvern marți noaptea. Mi-a venit ideea să merg la contra-protestele de la Cotroceni, să aflu ce i-a deranjat cel mai tare pe oamenii de acolo. Nu i-am împărtășit planul mamei, i-am zis doar să nu se streseze.
În 2016, The Guardian a publicat un articol cu titlul: If you don’t understand how people fall into poverty, you’re probably a sociopath. Autoarea argumenta că nu poți să fii atât de cinic încât să acuzi oamenii vulnerabil (fie din cauza sărăciei, fie ca victime ale violenței domestice șamd) pentru deciziile proaste pe care le iau: alcool, droguri, perseverența de a trăi într-un mediu care le face rău. Fiindcă sunt oameni care nu au alternative și trebuie să încerci să înțelegi asta (deși e greu pentru cei care au trăit în confort). Antagonizarea, respingerea unor mase de oameni ca “fraieri care își merită soarta”, nu face decât să adâncească clivaje sociale.
Dacă mă nășteam într-o familie săracă, la țară, probabil că acum nu eram jurnalista Laura Ștefănuț, ci o muncitoare pentru care orice leu în plus la salariu putea stabili lista de fidelități.
În America, UK și părți din Europa (Ungaria, Polonia) prea mulți dintre analiști și jurnaliști n-au luat în serios supărarea unei largi părți a cetățenilor. Sărăcia și suferința au devenit atât de răspândite încă au ajuns să reprezinte firescul, ordinea lucrurilor. Media quality nu reușea (și nici nu încerca) să li se adreseze amărâților, în vreme ce politicienii promiteau bunăstarea, dar odată votați nu schimbau nimic în viețile acestora.
Da, oamenii votau împotriva intereselor personale pe termen lung, cu speranța și gândul la o mai bună zi de mâine. Iar societatea educată a început să îi facă proști din cauza asta. În loc să ajute, asta a alimentat ura unei largi pături a societății față de establishment: cei care au, cei care nu îi înțeleg, dar îi acuză cu superioritate.
Politicienii populiști au speculat momentul și ne-am trezit cu Brexit, alegerea lui Donald Trump șamd. Sunt probabil primii pași spre o antagonizare din ce în ce mai adâncă.
Simultan a erupt presa știrilor false, care s-au propagat într-un ritm nemaiîntâlnit, din cauza rețelelor sociale. Spre exemplu, știrea falsă că Papa l-ar fi susținut pe Donald Trump, lansată în timpul campaniei prezidențiale din SUA, a numărat aproape un milion de interacțiuni doar pe Facebook — la scurt timp după asta, site-ul pe care apăruse a fost șters, dar zvonul își făcuse deja treaba. La rândul ei, mass-media tradițională din State prezenta mesajele lui Trump ca atare, fără să semnaleze imediat minciunile — fact-checkingul ulterior arăta că vreo 70% din declarațiile publice analizate erau false.
O parte din presa din România, dar și politicienii au preluat rapid strategia din noua revoluție digitală.
Acest lucru s-a văzut foarte bine în timpul protestelor începute la finalul lui ianuarie (care continuă până în prezent). În mod sistematic, televiziuni precum RTV au dezinformat grosolan, la unison cu o serie de politicieni. Chiar zilele trecute remarcam pe wall-ul de Facebook al Liei Olguța Vasilescu un articol shareuit de pe Breitbart, celebrul site american de știri false și propagandă pro Trump.
Manipulările prin știri false propagate sistematic de diverse canale de informare au alimentat sentimentele care i-au condus la violență pe protestatarii de la Cotroceni.
Cu siguranță manipulările pot funcționa în toate direcțiile atunci când apare polarizarea socială.
Există riscul ca omul să creadă ce convine mai mult taberei proprii. (De fapt mintea umană cade frecvent în capcane, un exemplu celebru este din al doilea război mondial, când armata americană ranforsa în zonele cele mai ciuruite de gloanțe avioanele care se întorceau din luptă. Până când un matematician genial, născut în Cluj, le-a atras atenția că ar fi corect să întărească doar zonele unde nu sunt găuri — avioanele care nu reveneau la bază erau lovite în regiunile respective, dar fiind prăbușite nu le mai analiza nimeni).
Cu tot biasul care poate apărea în situații de tensiune între două sau mai multe tabere, violența e un pas aparte.
Nimeni nu m-a agresat în timpul protestelor din Piața Victoriei. Nici măcar când am filmat cu mobilul din mijlocul ultrașilor.
Am asistat și la interacțiuni între protestatarii de la Victoriei și echipele România TV sau Antena 3, televiziuni care prezentau informații false pentru a discredita protestele și cetățenii de la Guvern: că sunt plătiți, că sunt violenți, că habar n-au nimic.
În noaptea în care Guvernul a lansat OUG 13 (fără să anunțe pe ordinea de zi și fără ca măcar întreg cabinetul să știe dinainte mișcarea) mii de cetățeni s-au înfuriat și au ieșit să protesteze.
Când mă apropiam de Piața Victoriei, vedeam oameni care aleargă spre Guvern de parcă luase ceva foc. Nu mai aveau răbdare, voiau să își strige oful. Emoțiile erau cote maxime când duba RTV a parcat în mijlocul protestatarilor. Mi-a stat inima în loc și am căscat ochii, mă așteptam să fie strivită de furia din piață. Doi protestatari au întins steagul României în fața camerei de filmat: “nu aveți ce să căutați aici!”. Echipa RTV a încercat să fenteze până când a ajuns înconjurată cu totul și nu se mai auzeau decât strigăte furioase (“plecați acum!”), plus niște înjurături.
Mașina RTV începuse să se retragă și îmi imaginam scena de sus, ca pe pagina despre fagocitare din manualul de biologie, când un bărbat a tras o palmă dubei. Instant, în loc de “marș de aici” a început să se strige pe mai multe voci: “fără violență!”. Cei de lângă bărbat au început să-l liniștească. Pe revenire, omul a făcut doi pași în spate și a mai tras un scuipat mașinii de televiziune. Două ore mai târziu, am filmat cum duba RTV a fost gonită din nou (trimisă la Ghiță, mai exact), de data asta din parcarea de la Victoriei. Violența nu a trecut mai departe de niște înjurături nici față de reporterii Antenei. De mai multe ori m-am așezat lângă duba lor, să văd reacțiile oamenilor. Sute de înjurături și huiduit. Când cineva dădea semne că vrea să treacă la următorul nivel, era calmat de cei din jur.
La Cotroceni a fost pe dos. Imediat cum primul om a devenit violent, toți s-au solidarizat cu el.
Am ajuns acolo în jur de ora 17. Mă intrebam dacă o să mă întâlnesc cu rudele care o făcuseră pe mama să plângă în dimineața aia. Destul de improbabil, mi-am zis, aici media de vârstă e mult mai sus.
Mulțimea se agita și striga “demisia”. Când m-am apropiat, au început să mă întrebe agitați: “de unde sunteți domnișoară?”; mulți nici nu așteptau răspunsul meu, că începeau să-l critice pe Iohannis: nu este român, se lăfăie în bogăție în timp ce lor le cad dinții și mor cu zile, le batocorește votul, a dat foc la Bamboo. M-am gândit că oamenii ăștia reprezintă un grup vulnerabil și că au dreptate că mor cu zile din cauza modului disfuncțional în care funcționează securitatea socială din România, dar care-i faza cu incinerarea Bamboo?
Un preot cu barba căruntă dădea interviu în timp ce ținea de spate o bătrână în haină albă de blană. Bătrâna fremăta, dar preotul era calm și spunea că români sunt și la Cotroceni și la Victoriei, fiecare cu dreptul de a protesta.
— Sunteți preot?
— Nu este! S-a răstit bătrâna.
— Mamă, sunt preot, nu trebuie să mă lepăd, a răspuns bărbatul și femeia a oftat cu privirea în pământ.
“Domnișoară, domnișoară, haideți să vă spun ceva”, trăgeau de mine câțiva bătrânei în timp ce îl urmăream pe preot. Odată ce începeam să-l ascult pe unul, cei din jur interveneau pe voci din ce în ce mai puternice, până glasurile se contopeau în rumoarea nemulțumirii.
Am hotărât să scot telefonul și să încep o filmare live pe Facebook, în care să arăt ce vor protestatarii de la Cotroceni. Jurnalismul m-a făcut să ascult și să pun întrebări flămânde. Miza devine să înțeleg cât mai mult și să împărtășesc înțelegerea asta ca pe un cadou pentru cei curioși să-l deschidă.
Am pus întrebările cum am considerat mai potrivit, dar asta poate evalua oricine privește cele 14 minute de înregistrare. Ultima întrebare a fost dacă se poate trăi dintr-o pensie de 1100 lei în România. “Da, în țară reușesc”, a venit răspunsul. În următoarele minute mi-am pus singură zeci de întrebări, variații pe tema “cum o să scap oare de aici?”.
Cu mâinile înghețate de aveam senzația că țin telefonul printr-o mănușă strâmtă de plastic, mă pregăteam să închei filmarea. Scandările mulțimii cu Cotroceniul pe fundal urmau să fie scena finală. Cum stăteam cu mâna întinsă deasupra capului am simțit o smucitură fermă: un bătrân mi-a înșfăcat telefonul și mi s-a părut că strigă “afară cu tine”. Am rămas prinsă de partea de jos a mobilului și m-a târât așa spre gardul în spatele căruia stăteau doi jandarmi. Simțeam pe spate ghionturi, păreau să alterneze pumni cu palme. Bătrânul îi activase pe oamenii printre care filmasem în pace ultimele 10 minute. Abia când am ajuns la gard și jandarmii încercau să țină la distanță bătrânii (care încă îmi cărau pumni) am auzit prima voce dinspre protestatari: “hai gata, gata”. Dar oamenii erau deciși să-mi dea o lecție. A trebuit ca jandarmii să mă scoată pe sus. Scena se încheie cu mulțimea de protestatari care mă huiduie.
Video: Varianta scurtă a filmării, editată de Brrlog
În istorie și în literatură răul câștigă prin insinuarea în firescul cotidian. Există o banalitate a răului. În unele situații capătă chiar valențe pozitive — în povestea de față mi-am amintit zicala “bătaia e ruptă din rai”. Violența e printre gesturile care trebuie penalizate social. Întodeauna. Și nu prin violență.
De asta articolul la care făceam referire la început (If you don’t understand how people fall into poverty, you’re probably a sociopath) nu duce povestea până la final. Da, trebuie făcute eforturi pentru înțelegere, cu mențiunea că nu trebuie să ne obișnuim cu ceea ce reușim să înțelegem. Trebuie să sancționăm și să nu facem la fel. Înțelegerea nu trebuie să echivaleze cu justificarea, la fel cum nu poți deveni tolerant cu intoleranța.
Care poate fi atunci grila de raportare? Probabil cea propusă de Bob Dylan, câștigătorul premiului Nobel în 2016, prin versurile:
Come mothers and fathers
Throughout the land
And don't criticize
What you can't understand
Your sons and your daughters
Are beyond your command
Your old road is rapidly aging
Please get out of the new one if you can't lend your hand
Cause the times they are a-changing
Despre autoare: Laura Ștefănuț (follow) este Editorul Secțiunii de Opinii și Analize. A publicat în presa internațională, a fost coautoarea unor cărți și rapoarte pe tema mass-media și este membră a presei alternative din România.
Puteți citi alte articole scrise sau editate de autoare aici
Pentru comentarii puteți intra pe postarea Facebook
