Dacă n-ai ști cu cine ai de-a face, aproape că te-ai putea amuza pe seama recentei „dispute” dintre partide pe tema pensiilor speciale pentru parlamentari.
USR a utilizat-o vreme îndelungată (din 2018 încoace) ca mijloc de diferențiere față de formațiunile mari, dar cu rezultate, altele decât cele electorale, modeste. În funcție de rezultatele parlamentarelor - și câte nu depind de rezultatele parlamentarelor! -, tema va fi reluată și reîmpachetată.
Marcel Ciolacu și liderul deputaților PSD, Alfred Simonis, s-au grăbit să ia fața USR-ului săptămâna aceasta, anunțând că vor demisiona ostentativ în ultima zi de mandat, ca să nu încaseze banii.
În 2015, când Parlamentul reinstituise pensiile speciale pentru senatori și deputați, semnătura lui Marcel Ciolacu era de găsit printre cele ale inițiatorilor legii, alături de cele ale unor demnitari cu largă notorietate - ați auzit vreodată de Ioan Axente (luări de cuvânt - 4, întrebări și interpelări - tot atâtea, proiecte de lege inițiate - 64, dintre care 14 au și apucat să fie promulgate)?
Sau poate că vă e mai familiar Gheorghe Frățiciu - două luări de cuvânt, 10 întrebări și interpelări, 60 de proiecte de lege în calitate de inițiator, 13 devenite legi propriu-zise.
Alături de domnul Ciolacu și de numeroși alții, parlamentarii de-atunci erau de părere că au un grad sporit de responsabilitate, mai ales pentru că li se interzice să exercite în cursul mandatului oricare altă funcție publică sau activitate comercială incompatibilă. Ferească Preasfânta Născătoare să ai o fișă a postului, ca tot omul - fără pensie specială nu se poate!
Cât despre PNL, formațiunea lui Ludovic Orban a început printr-un proiect propriu referitor la pensiile speciale, asumat de actualul ministru al finanțelor, Florin Cîțu. Curtea Constituțională l-a invalidat, iar partidul de guvernământ a ales apoi varianta supraimpozitării, promovată de Eugen Teodorovici: aoleu, un PSD-ist! Klaus Iohannis știe?!?
Potrivit unor calcule ale portalului Rise Project, respectivul proiect afectează vreo 4,600 de pensii speciale și cam dă pace unui număr de 186,000, cărora li se vor adăuga la anul pensiile primarilor, viceprimarilor, președinților și vicepreședinților de Consilii Județene.
Victorie, am înfrânt!
A stricat puțin cheful populist-transpartinic Adriana Săftoiu, actualmente deputată PNL de București - o demisie nu rezolvă mare lucru atâta timp cât tot Parlamentul e cel care validează încetarea mandatelor.
Dar lucrurile ar fi chiar cu mult mai simple: pentru ca un senator sau deputat să nu încaseze ceea ce se numește „indemnizația pentru limită de vârstă” ar fi suficient, spune doamna Săftoiu, să nu o ceară.
Caz în care singura întrebare firească ar fi de ce mai caută oamenii aceștia gâlceavă.
După cum observă colegul Robert Kiss, liberalii au avut ocazia să supraliciteze oleacă („Haideți să votăm acușica legea, imediat, dacă tot aveți poftă!”), USR-iștii și-au acuzat viitorii probabili parteneri că vor să-i vadă plecați mai repede din Parlament, iar PSD-ul a putut pretinde că economiile făcute astfel ar trebui să aibă o singură destinație: alocațiile copiilor, necesar a fi dublate grație unui proiect adoptat de același Legislativ. O fi calculat cineva dacă milionul de euro plătit lunar foștilor parlamentari ar acoperi sau nu cheltuiala cu alocațiile? Mister!
Într-o campanie electorală atipică, din cauza epidemiei de coronavirus, toată lumea a avut astfel ocazia să simuleze plecarea la răzbel, cu eforturi minime și - iarăși - cu rezultate concrete așijderea.
Nu caut cu tot dinadinsul să bagatelizez discuția, dar nici nu cred că o astfel de „dezbatere”, în care fiecare își rostește repede poezioara și își vede mai departe de treabă, ajută cuiva: am tot auzit, de zeci de ani încoace, că democrația costă. Dar, dacă tot e concurs de populisme pe banii altora, ce-ar fi dacă senatorii și deputații și-ar trata propriile mandate ca pe niște slujbe la distanță, cum face oricine se angajează în București?
Cum ar fi, adică, dacă li s-ar deconta cheltuielile cu transportul pentru activitatea de sfârșit de săptămână din circumscripții și cam atât? Dacă ar trebui să-și închirieze locuințe la prețul pieței și dacă ar trebui s-ajungă la Palatul Parlamentului cu metroul, taxiul sau cu autobuzul, ca toată lumea? Dacă-i populism, păi populism să fie!
Grosul problemei
Trecînd rapid peste acest fantastic și imposibil scenariu, discuția pe tema pensiilor speciale spune o grămadă de lucruri despre elitele contemporane ale României și despre relația lor cu talpa țării.
Există un motiv pentru care nu puțini dintre copiii de-acum și-ar dori, dacă iau în calcul varianta de a rămâne în țară, să lucreze în Poliție, Jandarmerie sau Armată. Într-un fel sau altul, mesajul că acolo sunt slujbele sigure și bune le-a fost transmis aproape întruna.
Așa-numitele ascensoare sociale dispar pe zi ce trece, nu mai are nimeni garanția că dacă e silitor și competent o să și poată duce o viață decentă, iar atunci când diplomele de doctorat se pot cumpăra la kilogram ce rost mai are să-ți tocești coatele prin școală?
În plus, pensiile speciale ale parlamentarilor sunt una - cele cu adevărat zdravene sunt în magistratură, aviație, la Curtea de Conturi și prin instituții precum MapN, MAI, SRI, SIE, SPP, STS. Abia când ajungi aici și când începi să deranjezi mușuroiul începi să-ți dai seama în ce te-ai băgat: care ar fi regimul și regulile corecte? Cum funcționează vrăjitoria prin care o pensie netă ajunge să fie mai consistentă decât salariul? În ce fel te asiguri că un militar care-a trecut prin Irak și Afganistan nu e tratat la fel ca unul dintre faimoșii „generali de izmene”?
Când vreunul dintre viitorii parlamentari pune public astfel de întrebări și mai și începe să caute soluții va însemna c-avem șanse să ieșim din registrul trăncănelii ipocrite. Până atunci, oricine încasează o pensie medie de circa 1,500 de lei e perfect îndreptățit să constate (încă) un adevăr trist: corb la corb nu-și scade pensia.
