Ce vor face martorii?

Dintre toate poveștile pe care le-am auzit în anii de vârf ai luptei anticorupție, una îmi revine constant în minte. Într-o noapte, echipa operativă care monitoriza un ministru suspectat de corupție stătea cocoțată pe gardul demitarului și se prăpădea de râs. De câteva ore bune, omul se chinuia să îngroape două genți cu bani în grădină și nu reușea. Era prea beat.

De fapt, spectacolul începuse încă de cu seară. Ministrul primise gențile în care erau cam două milioane de euro într-un restaurant. Când a plecat, multe pahare de whiskey și sticle de vin mai târziu, împleticindu-se, nu le avea cu el. Le uitase sub masă. Și-a adus aminte de ele când a ajuns acasă. Firesc, ca și cum și-ar fi uitat umbrela, a trimis șoferul să le recupereze.

Până să se întoarcă acesta, a adormit în sufragerie, pe canapea. Șoferul a venit, l-a trezit cu greu, i-a predat gențile și a plecat. Atunci a început circul. Beat și chior de somn a tot ezitat dacă să se culce la loc sau să își pună la adăpost prada. Pe la 2, încă umbla de-a bușilea prin grădină încercând să sape o groapă cu lopățica de cenușă de la șemineu.

Cu chiu cu vai, spre dimineață, a reușit. Când a venit femeia de serviciu, primul lucru pe care l-a făcut a fost să adune banconetele împrăștiate pe jos în sugraferie și în grădină, ca și cum ar fi șters dâra de sânge rămasă în urma luptei corp la corp dintre ministru și genți. Le-a adunat cu grijă într-un teanc și le-a pus într-un sertar.

Cei care urmăreau imaginile video surprinse de ”tehnica” de supraveghere montată în casă mustăceau. Se vedea că femeia nu făcea prima dată tipul ăsta de curățenie după ”șefu”. Când s-a trezit familia, toate erau la locul lor, ca și cum nimic nu se întâmplase.

Circul, însă, avea să reînceapă seara târziu, când ministrul a revenit acasă și a relizat că nu mai ține minte unde a îngropat gențile. I-a luat ceva să rânească în curtea de aproape un hectar, până le-a găsit. Timp în care echipa operativă ba făcea pariuri dacă să o găsească, ba se întrebau, la mișto: ”să începem să-i dăm SMS-uri, rece, călduț, cald?”

Când am întrebat cine era ministrul, mi s-a spus, cu un zâmbet plin de subînțeles, că am să aflu în curând. Nu am aflat. Și nici nu am regăsit elemente din povestea de mai sus în vreun rechizitoriu. Am aflat de altele similare, cu șpăgi date în cimitir și prin alte locuri ciudate, cu zeci de milioane încasate prin tot felul de metode, dar nu de asta. Am rămas doar cu bănuieli.

Poate este parte dintr-un dosar aflat încă în cercetare, deși au trecut câțiva ani buni, poate a rămas doar între coperțile unui raport informativ care, din cine știe ce motiv misterios, nu s-a transformat niciodată în anchetă penală. Poate o să apară, ca din senin, peste o vreme, când probabil nici cel care a dat mită, nici cel care a luat-o nu o să mai țină minte nici puținul pe care și l-au amintit a doua zi. S-a mai întâmplat.

Însă, asta contează mai puțin azi. Chiar dacă ministrul sau fostul ministru în cauză ar fi fost și condamnat, el este la un pas de a scăpa de orice grijă penală. Grație deciziilor CCR și a angajamentelor actualei puteri, de lupta anticorupție și de rezultatele ei trecute este pe cale să se aleagă praful.

Așadar, dacă i-aș afla numele, la ce ar folosi? Nu am nicio dovadă că el și nu altul umbla în patru labe în grădină ca să-și îngroape șpaga. Mai mult. Ar merge mâine la televiziunile mafiei și ar folosi cele descrise mai sus ca nu ca pe o demonstrație că este corupt și că lua două milioane de euro mită ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume, ci pentru a arăta că este o victimă. ”Ați văzut cum mă vâna statul paralel, mă filma și în propria sufragerie, în intimitatea familiei?!”

Am ținut să scriu povestea asta dintr-un alt motiv. De doi ani încoace ea mă face să mă întreb ce gândesc, oare, miile de oameni care documentează, din 2005 încoace, afacerile de corupție care au loc zilnic la doi pași de noi?

Ce își spun azi miile de procurori, polițiști, ofițeri de informații și personal tehnic care au stat cocoțați pe garduri, ascunși după cruci sau în fața monitoarelor de supraveghere în timp ce mai marii țări luau mită, cumpărau influență sau își îngropau prin curți averile ilicite?

Sunt împăcați cu gândul că sunt la un pas de a vedea că au muncit degeaba? Nu au nicio problemă cu faptul că o adunătură de mafioți își bat joc de efortul lor? Le convine că ăia pe care i-au prins în flagrant și de care râdeau că sunt pe cât de lacomi pe atât de proști își iau acum revanșa, că au încălecat țara și că sunt la un pas să-i pună definitiv cu botul pe labe?

Da, sunt întrebări retorice. Răspunsul armatei de anonimi care a făcut posibil singurul deceniu de justiție adevărată din ultimii peste 70 de ani de istorie a României ar fi că ei lucrează în instituții cu ierarhii și reguli stricte. Ordinele se execută, nu se discută. Și au dreptate. A existat o voință instituțională care nu doar că a permis, dar a și încurajat implicarea lor în eforutul de asanare a societății.

Însă, nu ei decideau dacă rezultatul muncii operative se transformă în dosar penal. Nu ei decideau dacă reglementările legale sub care operau erau sută la sută în acord cu Constituția. Nu ei decideau dacă imperativul eficienței era mai important decât cel al respectării unor proceduri birocratice create tocmai de cei care nu și-au dorit niciodată nici justiție, nici servicii secrete eficiente.

Nu ei decideau dacă prioritizarea resurselor investigative servea și un scop politic sau nu. Așa cum nu pot decide ei dacă va mai exista vreodată în România o autentică luptă anticorupție. Și atunci și acum, cu bune și rele, au urmat și urmează ordinele superiorilor.

Cu toate acestea, ar fi nedrept să vorbim doar despre insituții și nu și despre oamenii care le dau viață. Pentru că inclusiv ei vor fi afectați de ceea ce ni se pregătește. Și ar trebui să fie conștienți de faptul că suntem la o mare răscruce.

Până de curând, despre modificările legislative în favoarea marilor infractori vorbeau mai mult liderii coaliției de guvernământ. Dragnea și Tăriceanu presează continuu, de doi ani încoace, pentru amnistie și grațiere. Chiar dacă, recent, au găsit alte cuvinte prin care să-și camufleze doleanțele, cu sprijinul celui mai important aliat pe care îl au, Curtea Constituțională, obiectivele au rămas aceleași.

În timp ce Dragnea și Tăriceanu presau, premierul și ministrul Justiției tăceau sau dădeau răspunsuri sibilinice. Era clar că atât Viorica Dăncilă, cât și Tudorel Toader doreau să-și mulțumească stăpânii, dar niciunul nu se simțea confortabil să-și pună semnătură pe acte ce ar arunca în aer statul de drept.

De câteva săptămâni încoace, însă, rolurile s-au inversat. Dăncilă și Toader spun de câte ori au ocazia că vor da Ordonanța de Urgență care să deschidă calea revizuirii sentințelor definitive, iar Dragnea și Tăriceanu tac. Ce înseamnă asta? Că adoptarea OUG ce va da lovitura fatală justiției este iminentă. Tac pentru că totul a fost decis și încearcă, pentru că sunt și lași, să se ferească de furia pe care o va genera în societate satisfacerea dorințelor lor.

Cel mai grav efect al Ordonanței pe care Toader și Dăncilă o anunță ca sigură nu  va fi că dă o lovitură fatală luptei anticorupție, ci că batjocorește într-o asemenea măsură cele mai elementare principii juridice, încât România nu va mai putea fi considerată un stat de drept. Odată cu un asemenea act va veni și demonstrația că statul nu mai are anticorpi pentru a lupta împotriva abuzurilor unui nucleu de politicieni iresponsabili și nici împotriva mafiei. Vom deveni un stat capturat.

În ultimele luni, au fost făcute mai mult decât suficiente declarații din partea oficialilor SUA și ai UE care avertizau că amnistia și grațierea, în orice formă, vor fi asimilate unei sfidări de netolerat din partea partidelor de la putere. Ceea ce înseamnă că parteneriatul României cu cele două mari forțe globale, alături de care am insistat atât de mult să fim, va fi suspendat, de facto, în secunda imediat următoare publicării infamei Ordonanțe în Monitorul Oficial.

Aceasta este marea răscruce la care am ajuns. Vom accepta ca marile obiective naționale pe care ni le-am fixat după ieșirea din comunism, aderarea la NATO, UE și parteneriatul strategic extins cu SUA, să fie compromise? Sau le salvăm, în ultimul moment? La această întrebare este chemat să răspundă fiecare român.

Inclusiv cei care au avut o contribuție esențială la atingerea celor trei mari obiective naționale: cei care au făcut, după 2005, saltul de la statutul de martori muți la fărădelegile mafiei care capturase statul la cel de luptători pentru însănătoșirea și dezvoltarea României. Nu am nicio îndoială că mulți dintre ei știu exact cum am ajuns, în doar doi ani, să pierdem toate progresele înregistrate până în 2016.

Nu am nicio îndoială că mulți dintre ei știu exact cum au încăput, din nou, instituții esențiale pe mâna castei hrăpărețe. Nu am nicio îndoială că mulți dintre ei știu exact cine cu cine s-a înțeles pentru a scoate România din parteneriatele cu Occidentul. Ce nu știu, însă, este dacă se vor mulțumi să asiste impasibili la această trădare sau vor face ceva măcar pentru a o împiedica să își atingă ținta finală.