Ce se întâmplă când îți bați joc de purtătorul de griji
” E, dar grea e viața domne’…E grea viața, foarte grea. Foarte greu în ziua de azi! Dar eu am găsit o metodă să o duc foarte bine.
Ce vorbești dom’le! Dar te rog să-mi explici și mie.
Dar ce crezi că am făcut?
Ce-ai făcut?
Mi-am angajat un purtător de griji.
Cum purtător de griji? Nu înțeleg
Un om, un funcționar de al meu, care așa se numește, purtător de griji.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Și ce face?
Păi dumneata nu auzi? E purtător de griji…poartă toate grijile mele.
Ce vorbești domnule?
Păi cum ce vorbesc…e extraordinar. De dimineață, de cum mă scol, eu nu am nicio grijă. Ăsta, în schimb, cum vine vreun creditor, lăptarul, cizmarul, croitorul, el are grijă să îi plătească. Gata, le aranjează pe toate. Vine unul cu o poliță, cu o datorie, o sută, două, trei, patru, cinci, șase sute de mii de lei, el plătește tot, are grijă de tot. Un proces, două, trei, paișpe, șaișpe, 25, le rezolvă. El are toate grijile!
Extraordinar!
Daaaa…el are toate grijile mele!
Spune-mi, te rog, cu câte parale îl plătești?
A, păi îi dau! Mă costă 60.000 de lei pe lună! Atât ia purtătorul ăsta de griji!
60.000 de lei pe lună?! Și de unde iei banii ăștia ca să îl plătești?
De unde iau banii să-l plătesc? Păi asta e prima lui grijă. Să-și plătească leafa singur.”
Nu cred că premierul Mihai Tudose a ascultat cupletul de mai sus, interpretat de Stroe și Vasilache, celebru prin anii 1930. Dacă ar fi făcut-o, poate nu am fi ajuns în momentul de criză în care ne aflăm. Poate ar fi înțeles că așa funcționează relația dintre stat și companiile private într-o țară ca a noastră.
Dacă translatăm cupletul în zilele noastre, Vasilache este statul, iar purtătorul de griji, companiile. Într-o țară normală, Vasilache nu ar simți nevoia să se trezească dimineața fără nicio grijă. Este treaba statului să aibă griji. Să se îngrijească, în primul rând, că toți cei ce îi asigură supraviețuirea, prin taxele și impozitele pe care le plătesc, au, la rândul lor, ce le trebuie pentru a trăi și chiar a prospera.
Într-o țară normală, statul se scoală cu noaptea în cap pentru a se asigura că firmele private, dar și ale lui, găsesc forța de muncă bine pregătită de care au nevoie. Adică, se îngrijește ca sistemul de învățamânt să fie performant. Același stat consideră o datorie să înlăture cât mai multe obstacole birocratice din calea antreprenorilor și a cetățenilor. Adică, să pună administrația în slujba contribuabililor. Și tot statul consideră că este obligația lui să ofere infrastructura necesară pentru a crea premisele dezvoltării. Adică, face investițiile necesare pentru a ține sănătos sistemul circulator al economiei.
În România, însă, statul vrea să facă totul pentru cei ce îl conduc și nimic pentru alții. Firme și cetățeni. Și chiar dacă ar vrea, nu știe cum. De aceea, și-a luat purtători de griji. Companiile. Nu le oferă aproape nimic, cu excepția bețelor în roate, dar așteaptă ca ele să îi rezolve toate problemele. În primul rând, să îi achite cheltuielile și datoriile. Cu banii pe care îi primește lunar de la firmele private își plătește armata de funcționari, cheltuielile care întrețin slujbele călduțe. Și tot de acolo acoperă peșcheșurile șefilor și ale ciupercăriei de mustării clientelare.
Suprinzător, dar până săptămâna aceasta relația statului român cu purtătorii săi de griji, firmele private, a funcționat, într-o oarecare măsură. În ciuda anomaliei esențiale. Adică, a nepăsării statului. De ce? Pentru că statul a respectat cele două condiții esențiale de care vorbea Vasilache: purtătorul de griji merită un salariu foarte mare și i se permite ca primul său obiectiv să fie plata propriului venit.
Așa a funcționat și România, până miercuri. Statul știa că nu face nimic pentru mediul privat. De aceea, în dialogul cu marii investitori a fost, ani de-a rândul, mut ca peștele. De aceea, le-a permis să facă un profit mai mare decât ar fi fost normal, închizând ochii la umflarea scriptică a cheltuielilor.
Acest profit exagerat a fost salariul mare pe care statul (dornic să fie lăsat să se ocupe doar de bunăstarea șefilor) a acceptat să îl plătească purtătorilor săi de griji. Și nu i-a deranjat cu controale și cu întrebări incomode pentru că și asta făcea parte din înțelegerea tacită: ”prima lui grijă este să-și plătească singur leafa (profitul)”.
Ce a făcut guvernul Tudose miercuri reprezintă, în primul rând, ruperea înțelegerii tacite care a funcționat, ani buni, între statul român și marile companii, în special multinaționale. O înțelegere care amintește de marile minciuni neoficiale ale comunismului. Noi ne facem că ne purtăm ca un stat responsabil, care vă sprijină, voi vă faceți că vă plătiți corect dările.
În teorie, nu este nimic în neregulă cu un demers care încearcă să corecteze o mare minciună. Dar, în practică, asta urmărește, revoluția fiscală a lui Tudose? Pentru ca răspunsul să fie afirmativ, corecția ar trebui să ducă la schimbarea comportamentului ambelor părți. Și a statului și a multinaționalelor. Dar începutul trebuie să fie făcut de stat. De ce? În primul rând, pentru că doar cel ce face regulile jocului poate rupe un cerc vicios. Iar cercul vicios a fost creat de statul român.
Mai toate multinaționalele care operează în România sunt prezente și în țări care nu au nevoie de purtători de griji pentru a-și îndeplini misiunea. Iar acolo unde statele sunt puternice și responsabile și climatul de afaceri este sănătos și plin de oportunități. Ceea ce face ca multinaționalele să rămână, chiar dacă nu li se permite să își umfle profitul cu ajutorul unor portițe legislative sau prin acorduri tacite cu autoritățile.
De aceea, statul român are de ales. Prima opțiune: își ia misiunea în serios, oferă antreprenorilor tot sprijinul de care au nevoie și atunci sunt îndreptățiți să ceară tuturor actorilor economici rigoare, responsabilitate și respectarea la sânge a legislației. A doua opțiune: recunoaște că este incapabil să se achite de misiunea care îi revine și transferă marilor companii grijile sale, oferindu-le dreptul de a pune pe primul plan asigurarea unui profit consistent, chiar și prin nerespectarea unor reguli care în alte țări sunt de mult acceptate ca fiind juste.
Deocamdată, tot ce a pus pe masă guvernul Tudose a fost o soluție viscerală. Îl enervează că multinaționalele au avut parte de un tratament preferențial (în raport cu companiile locale, în realitate, dar asta nu îl deranjează pe premier), ar vrea să le pună să plătească mai mult, dar nu pare deloc interesat să oblige statul pe care îl conduce să-și revizuiască, la rândul său, comportamentul față de mediul privat.
Pe scurt, nu este dispus să renunțe la purtătorii săi de griji dar vrea să îi oblige să accepte un salariu mai mic. Ce se va întâmpla, în final? Va pierde! De ce s-ar împovăra, pe degeaba, o companie serioasă cu grijile unui stat leneș și hrăpăreț? Vor alege să plece spre alte țări similare României, dar unde statele puturoase sunt dispuse să-și plătească generos purtătorii de griji.
Dacă nu o vor face va fi doar pentru că Mihai Tudose, sau cine îi va lua locul în fruntea guvernului, va accepta că nu poate trăi fără purtători de griji și le va da cât vor cere. Perpetuând, astfel, o aberație tipică țărilor subdezvoltate, unde cei ce pierd, în final, sunt cetățenii și investitorii locali.
