Ce obții dacă înhami un cal și un măgar la carul culturii naționale
Interviu cu Sorin Adam Matei, profesor la Universitatea Purdue din SUA, specialist în sociologia comunicațiilor și a culturii, autor al mai multor cărți și studii, printre care Boierii Minții și Liberalismul: pro si contra.
Am vrut să înțeleg care sunt mecanismele prin care România a ajuns să aibă o Academie care emite din când în când mesaje retrograde — cum ar fi că studenții trebuie obligați să rămână în țară după finalizarea facultății sau acest apel alarmist lansat timpul celor mai mari proteste din România ultimilor 20 de ani (generate de o ordonanță care favoriza corupții).
Teoretic, Academia ar trebui să fie cel mai înalt for de știință și de cultură din România. S-a speculat că declarațiile din timpul protestelor ar avea miza unor jocuri politice, dar realitatea pare mai adâncă de atât.
Am discutat cu Sorin Adam Matei și am aflat că Academia ilustrează de fapt o istorie și un fel de a face lucrurile cu rădăcini adânci, dar care încep să fie contestate tot mai mult.
Cum vi se par gesturile Academiei (mesianismul naționalist, sugestia de a obliga tinerii să rămână in România)?
Academia se crede un fel de părinte atotștiitor, de modă veche. Ignorată, Academia vrea să pună piciorul în prag. România care a ieșit în stradă, însă, se vede pe sine ca o societate a egalilor, în care paternalismul nu își are loc.
Dialogul e similar cu acela dintre un părinte, care, neglijându-și copiii la adolescență, se trezesc că vor să le reorganizeze viața la 20 de ani. Îmi aduce aminte de dialogul unei mame cu băiatul ei adult care vroia să plece la manifestațiile din 21 decembrie 1989 — “Stai mamă acasă, că răcești.”
Afirmația siderantă a Academiei, că tinerii trebuie să petreacă un număr de ani în România după terminarea studiilor, îmi trezește două amintiri din Epoca de Aur:
- în anii 70-80 tinerii erau trimiși în agricultură să lucreze, pe motiv că ei datorau țării nu numai să ia note bune, să fie oameni deștepți, ci și anumită cantitate de muncă fizică;
- în anii 80, sașii, evreii, și cei care plecau în Occident pentru reîntregirea familiei erau puși să plătească studiile — “statul a investit în tine, acum trebuie să ne dai banii înapoi”, ca și cum această investiție nu venea din bani făcuți de familia ta, care a muncit în fabricile comuniste.
Legarea de glie a tinerilor este un pas înapoi față de proiectul integrării României în economia și comunitatea europeană. Românii care pleacă în Italia, Germania, Spania, sau Anglia sunt cetățenii unei uniuni statale, care se numește Uniunea Europeană. Ei au drepturi, ca orice cetățean european, incluzând dreptul de a lucra și locui unde vor. Uniunea Europeană nu este un stat feudal, populat de șerbi. Românii nu mai sunt rumânii de la 1749 și clăcașii de la 1864.
Extras din Strategia de Dezvoltare a României propusă de Academie în 2016
Cum s-a ajuns la emiterea unor idei precum cele amintite?
Într-o țară fără o tradiție a regulilor obiective de comportament, în care încrederea în justiție și norme e mică, banii servesc ca lubrifiant social. Oamenii se plătesc unii pe alți, făcându-și favoruri, creând instituții ad-hoc, bazate pe relații personale. Ei fac aceste lucruri nu numai ca să se îmbogățească, ci și ca să facă lucrurile să meargă.
Astfel, abandonăm medodologii de administrare și politice obiective pentru a le înlocui cu o lume de instituții și partide care trăiesc din acest mod “personal” și pecuniar de gestionare a țării.
În ultimii ani, însă, mulți români au început să refuze acest mod fanariot de a trăi.
În România s-a declanșat o mișcare generalizată împotriva corupției. Manifestațiile sunt expresia unei reacții la un mod de a fi, a unei formule de viața. Mai mult, reacția nu este numai a unor grupulețe mici din orașele mari.
Românii trec printr-o perioadă de maturizare civilizațională. Oamenii vor să fie altfel și propun alte opțiuni politice și culturale — aceste proteste sunt o manifestație a unei mișcări care e mai mult civică si socială decât politică. Demonstranții vor o schimbare a felului de a fi al României și al românilor. Ei vor onestitate în guvernare, umanitate în îngrijirea medicală, toleranță și adecvare la nevoile elevilor în educație, drumuri bune și moderne, impozite juste, protejarea mediului, tolerață zero pentru hoția cea mare și dreptate în actul de justiție. Ei vor, mai mult decât orice, eliminarea corupției.
În acest context, multe alte organizații din afara “străzii” au simțit nevoie să vorbească despre aceste lucruri.
Cum ar fi Academia.
Da, numai că în comunicatul menționat de tine ea vorbește despre suveranitate națională, despre separatismul maghiar, despre (indirect) manualele alternative și “corectitudinea politică” și mai ales despre (gasp!): “subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale.”
Dacă ar fi să luăm în serios această declarație, am ajunge la un silogism halucinant. Manifestanții afirmă că obiectul protestelor este corupția. Academia sugerează însă că protestele duc la subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale. Ergo, corupția ar fi o valoare fundamentală a României. Serios? Chiar asta vrea să ne comunice Academia?
Mai mult, comunicatul Academiei este o adevărată mașină a timpului. Citindu-l, lucrurile din jurul tău se metamorfozează. Culorile devin gri, pancartele roșii și strigătele din piață se lichefiază.
Acum auzi “Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați,” acum “Alo, alo! Aloo! Așezați-vă la locurile voastre.”
Corupția e un fapt sociologic, nu unul pur etic. Deși a fost studiată de cercetători ai academiei, cum ar fi Sorin M. Rădulescu, ea nu a fost transformată de instituție într-un proiect instituțional de grad zero. De fapt, mă întreb dacă președintele forului a citit cartea “Corupția: Percepție și realitate,” publicată de propriul institut de sociologie.
Profesorul S.A. Matei, foto: Purdue University
Revenind la fascinația Academiei pentru trecut. M-am uitat în grabă peste biografiile membrilor Academiei. Sunt oameni de tot felul: și buni și incompetenți, și oameni care dau Academiei o imagine de modernitate dar și multe, prea multe rămășițe ale trecutului comunist și chiar pre-comunist. Eu cred că aceștia din urmă dau tonul.
Academia Română își extrage imaginația culturală și politică din perioada Epocii de Aur, când s-au format multe din “cadrele” Academiei. Să nu uităm că această Academie NU este continuatoarea primei Academii, fondate în secolul 19. Acea Academie a fost desființată și refondată pe model sovietic, cu una subordonată administrației de stat și politizată din născare.
Vechea Academie era, în primul rând, un for civic, înființat de persoane private, independentă financiar prin fundația care îi finanța întreaga activate. Statul o influența numai prin prestigiul autorității regale. De fapt, numai un singur rege s-a amestecat în treburile Academiei, Carol al II-lea, și numai în timpul dictaturii regale.
După 1948, Academia a devenit o instituție birocratică de stat, subordonată Consiliului de Miniștri, finanțată direct de la buget. După 1989, Academia a devenit mai autonomă, dar nu independentă.
Administrativ e autonomă, financiar însă e bugetară. Ceea ce o face tot o instituție de stat. Ea nu s-a întors înapoi la statutul de organizație civică pur și simplu. Prin mecanisme financiare, dar și prin mentalitate și misiune, ea este mai aproape de Academia comunistă decât de cea interbelică.
Mai trebuie să ne amintim că peste 90 de academicieni autentici au fost dați afara în 1948, în locul lor fiind aduși mulți reprezentați ai noului regim.
După 1989, un singur personaj fost dat afară, postum: Elena Ceaușescu. Ca și Biserica Ortodoxă, care după ce l-a trimis la mănăstire pe patriarhul ceaușismului târziu, Teoctist, să se odihnească puțin, pentru ca apoi să îl recheme la frâiele puterii, Academia și-a continuat la fel viața de zi cu zi.
Dincolo de declarații de tipul celor amintite, cum vi se pare Academia Română ca instituție?
Academia este, cum am spus, legată de modelul sovietic, statist. Mai este însă, ca multe lucruri din lumea intelectuală, bazată pe încrederea reciprocă pe care membrii anumitor grupuri o au în semenii lor pe baza unor experiențe trăite împreună (studii la Moscova burse de cercetare în vest în anii 60-70).
Academia are un proces în aparență transparent de admitere de noi membri, care include propuneri făcute de instituții nelegate de academie și alegeri, uneori foarte stricte, care cer două treimi din voturile adunării generale, aceastea sunt filtrate de criteriile comitetelor și comițiilor de selecție și evaluare. Comitetele de multe ori fact deciziile “pe sprânceană,” favorizând clienții membrilor de vază. E un proces bizantin, prin care selecția se transformă într-un joc de salon.
Problema nu este, însă, cine sunt membri Academiei, ci care este misiunea ei.
Academia este o instituție centrală de administrare a științei și cercetării în România. E un minister paralel al științei, cu propriile sale institute, laboratoare și așa mai departe. Acesta este modelul sovietic, nu modelul unui club civic intelectual, de presiune și autoritate morală, cum ar fi Academia Franceză sau the Royal Society în Anglia.
Academia joacă rolul de panteon al minților luminate doar când își aduce aminte, și, cu riscul de a mă repeta, atunci spune prostii. Zi de zi, însă, Academia este o instituție birocratică, care are în subordine instituții care sunt menite să facă cercetare de vârf, cu criteriul de bază al performanței.
Avem aici de-a face astfel cu o creatură foarte ciudată, care la vârf este un fel de biserică ortodoxă, în care episcopii prezenți invită noi arhierei să intre în rândurile lor și pe de altă parte avem o instituție birocrată a statului modern, care trebuie să facă cercetare de performanță bazată pe rezultate concrete și pe valoarea nedisputabilă a cercetătorilor. Academia este ca un car la care sunt sunt înhămați un cal și un măgar. Cu un astfel de vehicul nu poți merge la raliuri internaționale.
Cum ar trebui finanțată cercetarea?
Eu cred că trebuie găsită o altă formulă de încurajare a științei în România, iar Academia, dacă vrea să fie așa, un fel de biserică ortodoxă, foarte bine, dar să își vadă de treaba ei, anume de promovarea conversației intelectuale, prin publicarea de reviste, cum face britanica Royal Society, prin decernarea de premii, cum face Academia Suedeză, sau oferind burse și granturi din propriile fonduri, cum fac toate celelalte academii.
Desigur, cercetarea ar trebui finanțată de stat. Dar nu administrată de el. Statul ar trebui să aloce fonduri prin concurs și peer-review printr-o instituție de genul National Science Foundation (SUA) sau CNRS (Franța). Institutele trebuie să fie complet independente de academie și autofinanțate prin fonduri câștigate prin competiție de la noua autoritate de finanțare sau de la alte instituții similare din Europa.
Spuneați mai devreme că Academia face apel la trecut. Genul acesta de discurs, “revenirea la glorie”, apare în mai multe state, inclusiv SUA. Cum așa?
În cazul Academiei, e vorba de paseisme culturale și ideologice. Acestea sunt explicate în parte de vârsta membrilor.
Se simte și influența unei viziuni culturale păguboase de lungă durată, ce crede în standarde eterne, imuabile. Un fel de Platonism intelectual, care spune că totul începe cu o epocă de aur, urmată de inevitabilul declin.
Misiunea Academiei ar fi în opinia unor membri să oprească roata timpului. De exemplu, cu niște ani în urmă, Academia își dădea cu părerea despre neologisme: care sunt admisibile, care nu sunt, și mai ales cum să facem ca și cum istoria s-a oprit în anul 1938. Ideea cea mai pernicioasă era că România a absorbit toate neologismele pe care le putea absorbi la începutul secolului 20. Asta este o prostie, în primul rând, fiindcă România, ca societate, nu s-a modernizat pe deplin, nu a absorbit încă toate comportamentele, toate tehnologiile, sau mentalitățile moderne. Și pe măsură ce le adoptă, e normal să adopte și neologismele care să o ajute să vorbească despre modernitate și să o simtă plenar.
Un soft e un soft, nu un moft. Ce expresie neaoșă să folosim pentru software, domnilor academicieni? “Treaba moale”?
Trecând peste glumă, dacă ne oprim la un vocabular de anii 30, oprim și modernizarea tot în acea perioadă. Credem că am avut o epocă de glorie cu apogeul în anul 1938? Atunci credem și că România a trăit tot ce putea trăi până în 1938, o opinie complet nerezonabilă. România era un puber cultural în 1938. Acum, abia termină adolescența. De ce vrem să trăim etern la vârsta de 13 ani?
Vorbeați despre organizarea instituțiilor de cercetare și cultură. E preferabil acest model ultra ierarhizat?
Când ai un sistem foarte centralizat, etatist, chiar dacă este format din oameni care vor să facă bine, ei sunt limitați în mod automat de ciclurile de planificare bugetară centralizată. Toate institutele controlate de un sistem de comandă de stat vor depinde de un sistem foarte greoi de planificare și decizie. Dacă fiecare instituție poate să își gestioneze decizile și mai ales bugetul, proiectele pot fi pornite mai repede, adaptate la realitate și schimbate în ritm cu timpul.
Problema din România este de ADN — societatea românească este în continuare ancorată în mentalitatea că statismul este singura modalitate de a organiza viața publică. La mai toate nivelurile, cei care fac deciziile pleacă de la idealul că e mai bine să avem o structură de comandă îmbinată cu statul, cu linii clare de dependență și control — organigrame care arată bine pe hârtie.
Dar asta e o problemă, fiindcă duce la crearea unor organizații care trebuie populate de sus în jos. Ele sunt neadaptabile la nou. Chiar dacă ai cele mai bune idei, până primești aprobarea și apoi banii, atenția publică sau relevanța subiectului au dispărut. În plus, dependența administrativă nu este foarte departe de cea politică.
Problema este similară cu cea a administrației publice din România: comunele și județele nu au mare putere în a-și folosi banii în mod autonom. Drumurile suferă, problemele sunt lubrifiate cu bani, instituțiile politizate, șamd.
Grupurile precum cel din Academie influențează societatea sau sunt un produs al societății românești?
Intelectualul român este mult mai mult o imagine a societății (sau a unei anumite părți, de mărime semnificativă) decât un formator al acelei societăți.
Ei își inchipuie că formează societatea, fără să iși dea seama că sunt de fapt niște păpuși cu care poporul român ventrilochează uneori — ei chiar spun ceva care vine din adâncul subconștientului românesc.
Care credeți că sunt perspectivele pentru România?
România este un loc foarte interesant, în mișcare. Adică există lucrurile din trecut care ne însoțesc, dar pe de altă parte multe lucruri s-au schimbat.
Oameni care ies în stradă, oameni care călătoresc au creat este un moment de mișcare, cum s-ar spune în fizică, care scoate România din inerție. Schimbările se întâmplă sub ochii noștri.
Academia spune una, un intelectual spune alta, unii oameni votează cum le vine, dar oamenii din piață spun altceva.
Lucrurile nu sunt atât de previzibile cum erau în anii 90, avem cu totul altă șansă și probabil lucrurile se vor mișca.
Dar noi trebuie să respingem orice afirmație de genul celor făcute de Academie, care ne vor ancorate într-un trecut ce este doar atât, trecut.
România este ca un mutant care are ADN și vechi și nou, iar aceste ADN-uri se luptă intre ele ca în Marvel Super Heroes. Suntem oameni de zi cu zi până se intâmplă ceva și devenim Hulk Sfarmă-Piatră sau Woverine, dar facem și greșeli, ne indrăgostim, avem patimi, deh, ca oamenii.
Dacă viața noastră e lungă și surprinzătoare, viața unui popor e fără sfârșit.
Interviu de Laura Ștefănuț (follow): este Editorul Secțiunii de Opinii și Analize. A publicat în presa internațională, a fost coautoarea unor cărți și rapoarte pe tema mass-media și este membră a presei alternative din România.
