Ce nu vrea să spună ministrul Florin Iordache
După simulacrul de consultare de luni, șeful MJ a susținut că nu are încă o formă definitivă a controversatelor proiecte privind grațierea și modificarea Codurilor penale și că nu a luat vreo decizie nici în privința modului de promovare a acestor proiecte. Totuși, același Florin Iordache a creditat, din nou, varianta asumării răspunderii, susținând chiar că aceasta ar permite dezbatere parlamentară. Omisiune, tentativă de manipulare sau balon de încercare? Cel mai probabil a doua variantă. Rămâne de văzut ce se întâmplă în ședința de miercuri a Guvernului Grindeanu.
„Eu am întrebat în sală pe cei care se opuneau ordonanţei şi aţi văzut că foarte mulţi spuneau să fie o dezbatere în Parlament. Vreau să vă spun că dezbatere înseamnă şi atunci când îşi asumă Guvernul, pentru că în acele cinci zile tot dezbatere înseamnă, când se depun amendamente şi Guvernul şi le poate asuma sau nu”, a declarat ministrul Justiției, după așa-zisa dezbatere publică de luni.
Ce să înțelegem de aici? Că pentru a nu mai fi criticat Guvernul că aduce modificări majore prin ordonanțe de urgență, Dragnea și ai lui acceptă să angreneze și Parlamentul în planul de albire a dosarelor? Sau, mai degrabă, este doar o încercare de distragere a atenției, de adormire a simțurilor opiniei publice, urmând ca modificările să fie operate prin ordonanțe adoptate în secret, eventual poate chiar în ședința de Guvern de mâine? Să nu uităm, în acest punct ajunși, că pe vremea Cabinetelor Ponta devenise un fapt aproape banal ca presa să descopere ce mai adoptase Executivul doar la publicarea în Monitorul Oficial a actelor normative.
Revenind la angajarea răspunderii Guvernului, aceasta pare varianta cea mai puțin avantajoasă pentru Dragnea și PSD. Ce înseamnă angajarea răspunderii? Că Executivul vine cu un pachet de măsuri circumscrise aceluiași domeniu pe care vrea să le implementeze rapid. Față de ordonanța de urgență, angajarea răspunderii are avantajul că prezintă mai multă forță și stabilitate, fiind o modalitate excepțională de legiferare. Practic, Guvernul pune Parlamentul în fața unei alegeri: îmi accepți proiectul sau, dacă nu, demite-mă, prin moțiune de cenzură! Există, totodată, păreri potrivit cărora Executivul își poate completa, prin angajarea răspunderii, propriul program de guvernare, ceea ce înseamnă că o angajare a răspunderii ar constitui răspunsul PSD-ALDE la criticile potrivit cărora nici grațierea, nici dezincriminarea parțială și mascată a unor infracțiuni nu au fost invocate în campanie și nici nu au fost incluse în programul de guvernare aprobat de Parlament.
Un precedent în acest sens există: în martie 2014, Cabinetul Ponta 3 a completat, prin procedura asumării, programul de guvernare cu care fusese învestit, în decembrie 2012, Cabinetul Ponta 2.
Procedural, lucrurile decurg așa:
- Guvernul înștiințează Parlamentul, printr-o scrisoare, că intenționează să-și angajeze răspunderea;
- Conducerile celor două Camere stabilesc data angajării răspunderii și termenul în care senatorii și deputații pot depune amendamente;
- Guvernul își angajează răspunderea fără a fi obligat să accepte vreun amendament din cele formulate de aleși;
- Din momentul angajării, începe să curgă termenul de trei zile în care poate fi depusă moțiune de cenzură. Dacă nu se depune moțiune de cenzură sau dacă se depune, dar nu trece, proiectul de lege se consideră adoptat;
- Proiectul se depune la secretarul general al Camerei și, timp de două zile, poate fi atacat la Curtea Constituțională;
- La finalul celor două zile, proiectul pleacă la Președinție, spre promulgare. Președintele are posibilitatea, ca la orice proiect de lege, să ceară reexaminarea sau să sesizeze Curtea Constituțională.
Se conturează astfel primele două minciuni emise de ministrul Iordache la dezbaterea de luni: că aleșii ar avea un termen de cinci zile pentru depunerea amendamentelor (Constituția nu prevede un astfel de termen) și că ar fi vorba de dezbatere în Parlament (Guvernul nu este obligat să accepte vreun amendament din cele formulate de aleși, iar procedura în sine înseamnă o ocolire a regulilor procedurii legislative).
Tot din ceea ce presupune angajarea răspunderii mai rezultă o concluzie: față de varianta ordonanței de urgență, PSD-ALDE ar pierde timp important. Dacă ordonanța de urgență intră în vigoare imediat după publicarea în Monitorul Oficial (adică, poate intra în vigoare chiar în ziua adoptării de către Guvern), angajarea răspunderii nu este la fel de promptă. Proiectul stă minimum cinci zile în Parlament (trei zile în așteptarea unei moțiuni de cenzură, plus două zile în care poate fi sesizată CCR; dacă se depune moțiune, mai intervin trei zile, pentru dezbaterea și votarea acesteia). Apoi, coaliția la putere poate pierde timp dacă președintele Klaus Iohannis cere reexaminarea proiectului și/sau sesizează Curtea Constituțională. Din aceste considerente, este lesne de înțeles că varianta ordonanței de urgență este mai rapidă. Prezintă însă dezavantajele prejudiciilor de imagine, în condițiile în care nici societatea civilă, nici partenerii strategici ai României nu văd cu ochi buni operarea unor modificări atât de importante și delicate prin instrumentul ordonanței de urgență.
Un alt detaliu pe care nimeni de la PSD nu-l spune: Codul Penal pe care PSD-ALDE vor să-l modifice acum a fost adoptat, în 2009, prin angajarea răspunderii Guvernului PDL-PSD! Din Cabinetul care și-a asumat atunci Codul Penal făceau parte, printre alții, Dan Nica (vicepremier), Ilie Sârbu (ministru al Agriculturii), Ecaterina Andronescu (ministru al Educației) și Victor Ponta (ministru pentru Relația cu Parlamentul). Mai mult, nici unul din cele opt amendamente depuse atunci la Codul Penal - toate semnate de parlamentari PSD+PC (precum Victor Ponta, Eugen Nicolicea și Toni Greblă) - nu a vizat articolele pe care vor acum Dragnea și compania să le modifice sau abroge (referitoare la abuzul în serviciu, neglijența în serviciu și conflictul de interese). Atunci, articolele respective au fost considerate bune de social-democrați, care și-au asumat răspunderea în Parlament pentru ele. Acum, după ce a crescut numărul dosarelor penale și al condamnărilor, articolele nu mai sunt bune, fiind necesară modificarea sau eliminarea lor în ideea (sic!) „respectului pentru cetățean”.
O altă minciună a ministrului Iordache de luni se referă la justificarea modificării Codurilor penale prin decizii ale Curții Constituționale. „În cel de-al doilea act (de modificare a Codurilor penale - n.r.), am ținut cont de recomandările CCR (...) Încercăm să remediem șase prevederi pe care CCR le-a impus acum un an”, a declarat, cu multă convingere, șeful MJ. Solicitat de jurnaliști să precizeze ce decizii ale CCR impun modificările privind abuzul în serviciu și neglijența în serviciu, Iordache a refuzat să răspundă, spunând doar că astfel de detalii vor fi aflate din expunerea de motive care va însoți proiectul de amendare a Codurilor penale. De fapt, Florin Iordache nici nu avea ce să răspundă.
Să luăm articolul 297 din Codul penal, care prevede la alineatul 1: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”. Există o singură decizie a CCR (nr. 405/15 iunie 2016) care îl vizează. Atenție, este vorba de decizia de interpretare potrivit căreia prevederea este constituțională în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
Mai mult de atât, articolul 298 din Codul penal, referitor la neglijența în serviciu, nu este vizat de nicio decizie a CCR.
În fine, un alt neadevăr pe care atât ministrul Iordache, cât și alți social-democrați de seamă, în frunte cu Liviu Dragnea, îl repetă ori de câte ori au ocazia: grațierea nu i-ar viza pe cei vinovați de fapte de corupție. Or, tot social-democrații spun că ei consideră a fi fapte de corupție darea și luarea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență. Uită însă în enumerare, în mod convenabil, o altă infracțiune de corupție - primirea de foloase necuvenite -, precum și infracțiunile considerate a fi asimilate sau în legătură directă cu infracțiunile de corupție. În această ultimă categorie intră, printre altele, abuzul în serviciu, șantajul, falsul și uzul de fals, spălarea banilor.
Și mai este considerată infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție „fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite”. Or, tocmai pentru asta a fost condamnat definitiv, la doi ani de închisoare cu suspendare, Liviu Dragnea.
