Ce ar trebui să înţeleagă Dragnea din lecţia graţierilor făcute de Năstase şi Iliescu în decembrie 2004

Pe măsură ce se apropie de apogeu eforturile de subminare a democraţiei, statului de drept şi statutului României de membru UE, se apropie tot mai mult de prezent şi un episod critic din istoria recentă. Punctele de intersecţie sunt numeroase, iar deznodământul demn de luat în seamă. 

"Există o supărare și o frustrare foarte mare în rândurile partidului, oamenii au simțit că nu-și mai găseau locul acolo. Nu poți să pui o asemenea ștampilă pe un partid foarte mare, care mai are un cuvânt de spus în politică, doar după decizia unui om, indiferent dacă acesta este președintele țării". Reţineţi, vă rog, cuvintele astea ale căror ecouri sunt de altfel atât de actuale: "doar după decizia unui om"... 

De ce? Ei bine, pentru că în PSD problema liderului tentat să privatizeze decizia în partid nu e un simptom limitat la vremurile actuale, ori o inovaţie a lui Liviu Dragnea, demnă să ni-l prezinte ca pe un Elon Musk al politicii de separeu.

Din contră, problema e la fel de veche ca partidul. A început cu Dej, azi doar continuă cu Dragnea (sper că nu mai există dubii în privinţa filiaţiei PCR-PSD).

De altfel, chiar citatul din deschidere are deja o vechime considerabilă (14 ani), îi aparţine unui personaj greu din angrenajul PDSR-PSD  (Mihai Tănăsescu) şi face trimitere la un episod foarte delicat, în primul rând din perspectiva asumării de către România a unei noi orientări strategice (direcţia Vest).

Pentru a avea imaginea de ansamblu, iată şi citatul complet: "Decizia lui Ion Iliescu de a-l grația pe Miron Cozma a dus România cu mulți ani înapoi, iar eu nu voi mai rămîne în PSD dacă la președinția partidului vine un politician ca Ion Iliescu. Există o supărare și o frustrare foarte mare în rândurile partidului, oamenii au simțit că nu-și mai găseau locul acolo. Nu poți să pui o asemenea ștampilă pe un partid foarte mare, care mai are un cuvânt de spus în politică, doar după decizia unui om, indiferent dacă acesta este președintele țării".

Aşadar, ce avem noi aici?

În timp ce lumea era cu gândul la sarmale, cârnaţi şi Moş Crăciun, şi în timp ce el însuşi se pregătea să părăsească Palatul Cotroceni, Ion Iliescu graţia, dintr-un foc, 46 de persoane. Era 16 decembrie 2004.

Problema lui Tănăsescu era, evident, că printre norocoşi s-a numărat şi Miron Cozma, ale cărui acţiuni în fruntea hoardelor de mineri şi securişti camuflaţi ca atare erau binecunoscute şi în plan intern, dar şi în plan extern.

Problema lui Tănăsescu mai era, cu siguranţă, şi opacitatea leninistă cu care Iliescu a acţionat, de natură să ridice sprâncenele prin cancelariile occidentale.

În fine, problema lui Tănăsescu era, foarte probabil, şi faptul că, dată fiind greutatea politică a lui Ion Iliescu, părea dificil ca bătrânul bolşevic să poată fi întors din drum şi decretul anulat. Iar asta ar fi fost cu adevărat lovitura cea grea.

De unde şi duritatea fără precedent a reacţiei unui soldat disciplinat ca Mihai Tănăsescu, care pentru a maximiza şansele de a bloca iniţiativa fondatorului partidului a recurs practic la un şantaj politic.

Adrian Năstase însuşi, la acea vreme premier şi preşedinte al PSD, dar şi semnatar, ca premier, al decretului de graţiere, a fost pus într-o situaţie delicată. Şi se mai şi afla la Bruxelles.

Pe de o parte, avea de dat explicaţii în faţa partenerilor europeni, de care depindea aderarea României la UE, un obiectiv care îl bântuise întregul mandat. Pe de alta, trebuia să ţină în frâu spiritele încinse din partid, dar şi din afara lui, de care depindea viitorul său politic, căci tocmai pierduse alegerile prezidenţiale şi sporise şi riscul să piardă cursa pentru formarea unui guvern în jurul său. 

Prin urmare, de la Bruxelles, Năstase a înghiţit în sec şi a transmis că a greşit când a contrasemnat decretul, că decretul în sine a fost o idee proastă, că Executivul său va remedia situaţia. Şi a remediat-o, decretul fiind revocat de preşedinte, iar bucuria dovedindu-se a fi scurtă pentru toţi cei 46 de deţinuţi, nu doar pentru Miron Cozma.

Adrian Năstase avea şi de ce să reacţioneze astfel. Nu doar partidul, prin Mihai Tănăsescu, îi prinsese degetele la uşă, dar şi Dan Voiculescu, şi Marko Bela, care au semnalizat că se vor alătura Alianţei DA. Iar Voiculescu chiar şi-a pus partidul (PUR, la vremea aceea) să dea un comunicat "convingător", în care să înfiereze genul ăsta de graţiere pentru genul ăsta de beneficiari.

Ce vremuri! 

Şi cât de multe puncte de intersecţie între ceea ce s-a întâmplat atunci şi ceea ce se petrece acum!

Modul de operare al lui Ion Iliescu, la adăpostul sărbătorilor de iarnă, al maximei discreţii cu privire la conţinutul documentului şi în totală sfidare a partenerilor externi, nu a suferit practic nicio mutaţie în epoca Dragnea. Şi a trecut de atunci aproape un deceniu şi jumătate. 

Atitudinea duplicitară a lui Adrian Năstase, care una semna, alta spunea, este, după cum bine putem observa azi, parte esenţială a ADN-ului politic al lui Liviu Dragnea.

În fine, calculele şi interesele personale rămân pe mai departe, vezi cazul Dragnea, motorul acţiunii politice, la fel ca la Iliescu şi Năstase, în 2004. 

Dar ceva şi mai interesant decât toate acestea la un loc, apropo de punctele de intersecţie între graţierea din 2004 şi amnistia mai mult sau mai puţin mascată din 2018, gravitează nu în jurul autorilor, ci în jurul detractorilor.

Iar astfel revenim puţin la acelaşi Mihai Tănăsescu.

Am subliniat mai sus duritatea fără precedent a poziţionării sale faţă de iertarea iliesciană a lui Miron Cozma, cu atât mai mult cu cât, până la urmă, profilul lui Tănăsescu a fost invariabil unul de soldat disciplinat al partidului.

Tănăsescu nu avusese nici până atunci şi nu a avut nici de atunci încoace iniţiative care să-l proiecteze în ochii opiniei publice sau al colegilor de partid drept un animal politic pur-sânge, cu ambiţii mai mari decât aceea de a-şi găsi un loc al său în zona premium a plutonului. Şi-apoi să profite de statutul său.

Prin urmare, ce fel de resorturi l-ar fi putut face subit atât de temerar la vremea respectivă?

În loc de speculaţii, mai bine să ne axăm pe context. La o privire uşor mai atentă, vom observa că, deşi nu avea profil de erou ori animal politic, Mihai Tănăsescu avea totuşi ceva care-l "recomanda" să iasă la atac într-un asemenea moment: anume, faptul de a fi fost mereu unul dintre acei social-democraţi conectaţi la exterior.

A fost mereu una din interfeţele PSD cu cancelariile şi instituţiile externe, în contact direct cu mediul diplomatic şi financiar din afară, putând capta direct de la sursă semnalele date de parteneri. Altfel spus, rădăcinile politice ale lui Tănăsescu nu s-au prins în ţărâna politică de la judeţ, ca la Dragnea,  ci în zona mai sofisticată a centrului... capitalei noastre şi al altor capitale.

Ca atare, în decembrie 2004, era unul dintre pesediştii perfect conştienţi de riscurile la care se expune nu doar România, ci mai ales partidul, detonând o nucleară precum graţierea lui Miron Cozma, la câteva luni după aderarea la NATO şi în plin proces de pregătire a aderării la Uniunea Europeană. 

Privind tabloul de atunci prin acest filtru, ieşirea la rampă, în acei termeni, a unui soldat disciplinat ca Mihai Tănăsescu capătă mult mai mult sens decât am fi fost dispuşi să acceptăm că ar putea avea.

Şi ca intuiţie, şi ca legături, Iliescu era mai cuplat la Moscova decât la Washington şi Bruxelles; Năstase era mai degrabă sclavul propriului oportunism decât o minte lucidă şi rece în vremuri încă încinse, chiar dacă avea acces la semnalele liderilor occidentali; Tănăsescu, în schimb, era mai cuplat la Washington şi Bruxelles decât la Moscova, spre deosebire de Iliescu, şi mai detaşat de resorturile puterii imperiale, în comparaţie cu Năstase.

De aceea, în decembrie 2004, analiza sa a fost cea corectă, fapt demonstrat de deznodământul aventurii, respectiv revocarea decretului de graţiere a lui Miron Cozma.

Având în vedere deja cele de mai sus, Dragnea nu ar trebui să trateze cu superficialitate momentul decembrie 2004.

Mai ales că punctele de intersecţie dintre "atunci" şi "acum" sunt numeroase. Şi, cum ziceam mai sus, ceea ce e mai interesant decât toate la un loc este abia ceea ce urmează: la fel ca la finalul lui 2004, şi la finalul lui 2018 a apărut subit o nouă "voce a raţiuni", dacă vreţi, un Tănăsescu II.

E tot din zona PSD, e tot bine conectată la exterior, ba mai mult, primeşte semnalele şi analizele partenerilor "mai" în timp real chiar şi decât putea să le capteze Mihai Tănăsescu la vremea lui.

Acel cineva este Corina Creţu, comisar european, fost consilier al lui Ion Iliescu, fost europarlamentar PSD, etc., etc., etc. Sau, dacă vreţi, pentru culoare şi relevanţă, pupilul lui Ion Iliescu. 

De altfel, ca o ironie pentru subiectul de faţă, în decembrie 2004 Corina Creţu, în calitate de purtător de cuvânt al şefului statului, a fost chiar oficialul care a făcut publică decizia preşedintelui Ion Iliescu de a revoca decretul de graţiere, în urma consultărilor cu premierul Adrian Năstase.

În ultimele săptămâni, pe măsură ce subminarea statutului de mebru UE al României, de către echipa Dragnea, tinde spre apogeu, Corina Creţu are luări de poziţie cum nimeni nu şi-ar fi imaginat atunci când a fost propulsată de PSD pe culoarele puterii de la Bruxelles.

Atacurile şi avertismentele lui Creţu nu scad în intensitate, ci se înteţesc. În plus, e tot mai vizibil că logica lor şi retorica în care sunt îmbrăcate avansează tot mai limpede în siajul sintetizat de Tănăsescu acum 14 ani prin formula: "decizia unui om".

Ce vor face o parte a PSD şi Corina Creţu pe mai departe? Este şi nu este dificil de zis. 

În logica celor expuse mai sus, personaje precum Corina Creţu ar mai avea cel puţin un pas de făcut.

În decembrie 2004, chiar dacă devenea clar că criza graţierii lui Miron Cozma se va stinge în termenii impuşi lui Năstase prin vocea lui Tănăsescu, acesta din urmă mai anunţa ceva: "Nu știu care va fi continuarea acestui gest (n.r. - decizia de grațiere a lui Miron Cozma), dar este clar că vor fi efecte. Mi-e greu să vă spun ce măsuri vor fi luate, dar partidul va trece printr-o reformare profundă. Nu este vorba de o scindare, ci de o restructurare a unui partid mare care are un cuvânt greu de spus pe scenă politică. Noi l-am sunat pe Adrian Năstase să spunem ce decizie am luat și el a aprobat-o".

Iar efecte au fost. Nu, nu reformarea PSD (aşa ceva e imposibil), ci prăbuşirea lui Năstase. Care, de hazardat s-a hazardat, dar nu a mai şi livrat.