Care este alternativa euroscepticilor la Uniunea Europeană, pentru UE şi pentru întreagă Europă? Ce vor pune ei în loc, ce pot pune în loc, ce răspunsuri deţin în acest moment?
Greu de zis, după cum remarca la începutul anului şi autorul unui articol din Wall Street Journal care ridica, cu doar patru luni înaintea referendumului din Marea Britanie, tocmai întrebările de mai sus.
Confruntaţi cu aşa ceva, mai constata Wall Street Journal, promotorii Brexitului s-au bâlbâit ei înşişi, şi nu doar o dată, înaintea zilei decisive de 23 iunie.
Răspunsurile livrate cu diferite ocazii au fost, invariabil, departe de subiect, iar ceea ce a urmat succesului taberei Leave nu a făcut decât să confirme suspiciunile privind capacitatea euroscepticilor de a livra un model alternativ coerent.
În Marea Britanie, în primul rând, senzaţia de haos, derută şi lipsă a unui program a fost principala marcă lăsată în urmă de liderii campaniei pro-Brexit.
Pentru euroscepticii puri şi duri de pe tot continentul - care şi-au făcut sau revizuit programul politic cu sens unic pe dezmembrarea UE (cazul Frontului Naţional din Franţa, de pildă), ori care şi-au clădit cariera politică personală pe acest deziderat (situaţia britanicului Nigel Farage) – Brexitul nu înseamnă capătul unui drum încununat cu un succes uriaş, ci semnalul pentru adevăratul Start spre victoria totală.
Semnal care, iată, în sfârşit a fost dat.
E delicat să te lansezi la nici două săptămâni de la eveniment în previziuni cu pretenţii de certitudini privind consecinţele pe termen lung ale unor puncte de inflexiune în istoria Europei de magnitudinea Brexitului. Prin urmare, nici noi nu o vom face aici.
Mai ales că „eurosceopticismul la zi” (subiectul principal al acestui material) reprezintă un fenomen sedimentat de timp şi cu origini mult anterioare discuţiilor avansate despre Brexit, cumva în vremuri în care nici în glumă nu îndrăzneai să îţi imaginezi părăsirea UE de către un stat membru în anul de graţie 2016, cu atât mai puţin să prezici că prima ţară care va face pasul va fi un „greu” precum UK (procedura de exit din UE nici măcar nu a fost prevăzută de la bun început, iar când a fost introdusă s-a pornit mai degrabă de la premisa că e probabilă ar fi ieşirea unui membru nou, eventual est-european).
Totuşi, având în vedere faptul că anterior datei de 23 iunie numeroşi analişti s-au aşteptat ca Brexitul să declanşeze o explozie în lanţ şi să o declanşeze imediat, la momentul la care discutăm putem cel puţin observa că faptele nu au urmat întocmai direcţia anticipată (anticipare care, având în vedere tabloul european al ultimilor şase-şapte ani, nici nu era exagerată).
Iar acesta este, merită subliniat, cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla (un prim material pe această temă, AICI).
Nu înseamnă că euroscepticii au intrat într-o criză profundă, că euroscepticismul s-a diluat, nici că începutul lui 2017 nu ar putea confirma, în cele din urmă, analizele care dădeau cu şansele cele mai mari cel mai sumbru scenariu, dar trebuie marcat momentul de faţă.
De ce?
Întrucât, neconfruntându-se încă cu o reacţie în lanţ, pare că Europa a câştigat o clipă de respiro.
Iar dacă această „clipă” s-ar mai şi dilata, s-ar apropia şi momentul acela în care să se poată spune că, spre binele viitorului, prezentul le oferă europenilor o fereastră de oportunitate.
Prin urmare, ce elemente ne oferă ziua?
Marea Britanie...
Aici trebuie făcută o distincţie necesară pentru buna înţelegere a contextului.
Politicienii britanici percepuţi ca eurosceptici sunt de două feluri: radicali (au susţinut ieşirea Regatului Unit din UE), respectiv moderaţi/foarte moderaţi (şi-au făcut cunoscute amendamentele la adresa actualei funcţionări Uniunii, dar au militat pentru rămânerea Marii Britanii).
Mai în glumă, mai înserios, in extenso ar putea fi introdusă chiar o a treia categorie – „Corbyn” (după numele liderului Partidului Laburist, Jeremy Corbyn, care nu a făcut campanie pentru Brexit, dar căruia tocmai colegii săi de partid îi cer demisia pe motiv că nici n-a făcut ceva notabil pentru Remain şi care, pe deasupra, e binecunoscut pentru antipatia manifestată faţă de UE, NATO, SUA).
Ei bine, concret şi dincolo de demisia anunţată de premierul David Cameron, principalele mişcări post-Brexit la vârful politicii britanice au fost următoarele:
*Deşi tabăra lor a câştigat referendumul pentru ieşirea din UE, doi vectori principali ai campaniei Leave, Boris Johnson şi Michel Gove, au pierdut şefia Partidului Conservator, deci şi posibilitatea de a ocupa funcţia de prim-ministru al Regatului. Johnson – a anunţat că nu mai intră în cursă cu puţin înainte de expirarea termenului-limită pentru înscriere; Gove – a intrat, dar a pierdut la scor în faţa a două contracandidate.
Iată şi clasamentul: Theresa May (199 voturi), Andrea Leadsom (84 voturi), Michael Gove (46 voturi).
*Runda finală va consta într-un vot poştal larg, al membrilor Partidului Conservator, iar numele câştigătoarei va fi aflat la începutul toamnei.
Ce ştim de pe acum, dincolo de certitudinea că pentru prima oară de la Margaret Thatcher încoace în Downing Street 10 se va instala o femeie premier, este faptul că tabăra Leave însăşi are şanse extrem de ridicate să piardă conducerea Tory. Chiar dacă Johnson şi Gove au ieşit din cărţi, a rămas în cursă Andrea Leadsom, care a făcut campanie pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Cu o anvergură politică inferioară celei a contracandidatei situată pe prima poziţie, Theresa May, numeroşi analişti se aşteaptă ca doamna Leadsom să piardă detaşat runda finală. Iar ultimele sondaje indică exact acest lucru.
Boris Johnson şi-a anunţat recent sprijinul pentru Andrea Leadsom, dar în acelaşi timp 20 de parlamentari conservatori au ameninţat că vor demisiona dacă aceasta ajunge preşedinte de partid şi premier, în condiţiile în care atacat-o pe Theresa May (adesea critică cu UE, dar care a anunţat că vrea ca UK să rămână în club), pe un motiv care ar califica-o mai degrabă pentru politica făcută de PSD pe Dâmboviţa, nu de Tory pe Tamisa: pe motiv că ea are copii, iar May nu.
UPDATE 2. Azi, premierul în exerciţiu, David Cameron, a anunţat că va demisiona miercuri. În aceste condiţii, Theresa May va prelua funcţia de premier în aceeaşi zi.
UPDATE 1. Andrea Leadsom a anunţat azi că se retrage din cursa pentru şefia Partidului Conservator. În aceste condiţii, Theresa May rămâne practic fără contracandidat şi are drum perfect deschis ca succesoare a lui David Cameron în Downing Street 10.
*Nigel Farage, exponentul unui discurs în primul rând xenofob, şi imagine emblematică a Brexitului, a demisionat de la conducerea UKIP, partidul pe care l-a folosit strict în scopul scoaterii ţării sale din UE.
*Jeremy Corbyn, despre care aminteam şi mai sus, este contestat puternic în Partidul Laburist. Parlamentarii au votat chiar o moţiune (care nu are însă forţă de decizie) în care cer demisia urgentă a acestuia. Ceea ce indică faptul că permeabilitatea laburiştilor la personaje precum Corbyn s-a redus, deşi nu mai departe de anul 2015 acesta din urmă era ales preşedinte al formaţiunii.
...şi cinci puncte din Europa
FRANŢA
*Brexitul „mi-a dat aripi”, o citează cei de la Politico pe Marine Le Pen, preşedinta Frontului Naţional, cel mai bine poziţionat partid extremist din Hexagon; chiar foarte bine poziţionat, prea bine.
Dar, se întreabă în continuare Politico, îi va îmbunătăţi Brexitul şansele de a deveni preşedinta Franţei, în 2017. „Nu”, sună, sec, răspunsul, iar publicaţia citează în acest sens datele unui sondaj, un expert, ca şi oficiali din interiorul FN. Sau, mai precis, în niciun caz dacă Brexitul nu va fi un succes pentru Marea Britanie.
Mai mult, potrivit aceleiaşi surse, sondajele efectuate până acum în Franţa indică faptul că, după 23 iunie, ziua referendumului din UK, cea mai mare parte a populaţiei doreşte rămânerea în UE, după cum remarcă şi faptul că nici nu s-a coagulat o majoritate care să ceară un referendum pe această temă.
De subliniat că Marine Le Pen a promis că va organiza o asemenea consultare dacă va câştiga prezidenţialele, iar după victoria taberei Leave a ieşit public pe toate canalele cu mesajul că după Brexit se impune Frexit, că preşedintele Hollande ar trebui să facă pasul înainte şi să creeze condiţiile pentru un referendum similar.
În aceeaşi măsură, o Europă post-Brexit ar putea da noi valenţe unei suite întregi de variabile ce ţin strict de dinamica politicii interne franceze; circumstanţe în care, vântul aşteptat să sufle şi mai tare în pânzele FN ar putea să nu ofere mai multă forţă decât un strănut.
Nu în ultimul rând, ieşirea Marii Britanii oferă Franţei ocazia unei repoziţionări strategice în interiorul UE, ceea ce, din nou, ar ajuta mai curând forţele politice din sfera establishmentului de la Paris decât pe cele din zona „alternativului”.
SPANIA
*„Este sfârşitul Blitzkriegului”, spunea zilele trecute, cu un aer profund sentenţios, Pablo Iglesias. În doar doi ani, acest tânăr politician spaniol a ridicat de la zero un partid anti-austeritate şi iritat de UE, pe care l-a dus până aproape de punctul în care să-i detroneze pe socialiştii din PSOE de pe locul doi.
Dată fiind perioada scursă de la înfiinţare, succesul Podemos a fost, în mod clar, fulminant. Din fericire, însă, nu şi istoric.
În cazul Podemos, tonul strident a făcut constant muzica, iar pe lângă discursurile asurzitoare trebuie notate şi alianţele făcute cu stânga comunistă spaniolă.
Una peste alta, Podemos e azi a treia forţă în Parlamentul Spaniei, iar cine nu e interesat de alte detalii şi multe nuanţe se poate opri cu cititul aici şi să conchidă că, da, aventura partidului lui Iglesias este o poveste de mare succes - tot înainte tovarăşi!
Însă, aşa cum Pablo Iglesias însuşi a spus-o, „este sfârşitul Blitzkriegului”, iar de aici încolo s-ar putea ca singurele care să mai conteze să fie tocmai detaliile; căci ele au creat cadrul pentru o nouă etapă.
Când Iglesias a decretat finalul operaţiunilor-fulger ale Podemos trecuseră abia 10-11 zile de la aflarea rezultatului final al referendumului din UK.
Spuneam mai sus că rezultatul electoral al Podemos a fost fulminant, dar nu şi istoric.
Adică?
Alegerile parlamentare din Spania (a doua repriză în ultimele şase luni) au avut loc la trei zile după referendumul din Marea Britanie.
Or, în ciuda unui cadru general teoretic cum nu se poate mai confortabil pentru mişcări gen Podemos, partidul condus de Pablo Iglesias nu a reuşit să se impună ca a doua forţă politică a ţării, ba mai mult, a pierdut peste un milion de voturi.
Deşi aducător de probleme majore sub toate aspectele, Brexitul pare să aibă totuşi şi această calitate mai puţin speculată şi teoretizată anterior: îi pune, brutal, pe oameni în faţa adevărului, confruntă percepţia cu realitatea, obligă, în sfârşit, la reflecţie.
În Spania, Podemos va intra în tranşeele adevărate ale politicii.
Va trebui să demonstreze că dincolo de vorbe există capacitatea de a trece la fapte, dar munca e dificilă, căci vârtejul politicii va lăsa spaţii tot mai strâmte discursului în alb şi negru. În plus, noul decor va fi mai puţin spectaculos. Ştim, pe de altă parte, că în formula de succes a unor partide precum Podemos butaforia deţine o pondere mult mai mare decât în alte cazuri.
Sfârşitul Blietzkriegului a fost anunţat de Iglesias cu realism, dar în mod cert şi cu mult regret.
Vom vedea, deci, ce urmează.
Până atunci, ar mai fi de subliniat o altă problemă delicată cu care se confruntă Podemos după alegerile parlamentare: digerarea eşecului de a lua locul PSOE şi de a se apropia de Partidul Popular al premierului Rajoy.
Aflarea rezultatelor dezamăgitoare (au pierdut totuşi peste un milion de voturi) a aprins discuţii în interior.
Inevitabil, ele vor şterge ceva-ceva din aura hippie a Podemos şi – cine ştie? - poate vor ajuta publicul european să vadă şi nuanţele, nu doar ispita, atunci când e vorba de asemenea lideri şi de asemenea mişcări.
DANEMARCA
*69 vs 59,8, apoi 40,7 vs 32, în fine 22,4 vs 18,2 – nu, nu sunt scoruri extraterestre înregistrate la EURO 2016, ci trei seturi de cifre foarte interesante în contextul dinamicii europene post-Brexit.
Astfel, potrivit unui prim sondaj de opinie realizat în Danemarca după referendumul din Marea Britanie, suportul oamenilor din această ţară pentru Uniunea Europeană a crescut cu nouă puncte procentuale, de la 59,8% înainte de Brexit, la 69 după. Mai exact, e vorba de cei care doresc ca Danemarca să rămână membru al UE.
În schimb, numărul celor care mai doresc ieşirea din Uniune s-a redus de la 22,4% la 18,2%.
O tendinţă similară se observă, conform aceleiaşi cercetări, şi în ceea ce priveşte deschiderea danezilor pentru organizarea unui referendum ca în UK: cota a scăzut de la 40,7%, înainte de Brexit, la 32% după.
FINLANDA
*Sprijinul populaţiei pentru Uniunea Europeană a crescut de la 56% (în sondajele anterioare datei de 23 iunie) la 68% (în primele cercetări de după aflarea rezultatelor votului).
SUEDIA
*Acelaşi subiect, aceeaşi tendinţă. Doar cifrele diferă: creştere de la 49%, înainte de Brexit, la 52 de procente după referendumul britanic.
Cazul aparte al Italiei
Sigur, o mare necunoscută planează dinspre Italia, unde, în funcţie de rezultat, un referendum aşteptat pentru luna octombrie ar putea compensa uşoara pierdere de portanţă post-Brexit a mişcărilor europene care militează pentru detrămarea UE.
Premierul în exerciţiu, Matteo Renzi, încearcă o reformă constituţională fără precedent în ultimele şapte decenii. În esenţă ar fi vorba de trecerea la un Parlament unicameral, coroborată cu modificări ale legislaţiei electorale (unele recent operate), totul astfel încât Italia să iasă din logica „anul şi guvernul”.
Un eşec al lui Renzi nu ar duce, fireşte, la ieşirea Italiei din UE, ci eventual la o probabilitate mai mare ca această discuţie să atingă cote nedorite. Este destul de probabil ca o tentativă eşuată să genereze efecte şi pe verticala politicii, şi pe orizontala sferei financiar-bancare, sistem destul de şubred în Italia.
Deja există un apel lansat de Mişcarea 5 Stele, formaţiune populistă care ar avea cel mai mult de câştigat dintr-un eşec al lui Renzi, pentru organizarea unui referendum pe tema renunţării de către Italia la moneda europeană.
În această primăvară, Mişcarea 5 Stele a dat două lovituri răsunătoare, când la alegerile locale a câştigat două primării mari – Roma şi Torino.
Scurtă concluzie de etapă
Unda de şoc post-Brexit a fost uriaşă în Europa, iar propagarea ei încă nu a încetat. Dar tot Brexitul pare a face mai dificilă decât era de aşteptat orice predicţie privind vibraţiile rezultate în urma contactului.
