Bătălia pe patru fronturi dusă de Europa
Criza multiplă a UE de anul trecut (Brexit, refugiații, democrație ne-liberală în Ungaria și Polonia și criza încă nerezolvată a euro), a produs o convergență a oportunităților. Odată încheiate alegerile din Germania, liderii europeni nu mai au scuze pentru inacțiune, în timp ce așteaptă următorul vot de blam din partea votanților.
LONDRA - Odată cu terminarea alegerilor din Germania, Europa a încheiat o perioadă de tulburări politice neîntrerupte. Acum e timpul unor acțiuni care să răspundă adecvat convulsiilor create de toate aceste evenimente.
Frans Timmermans, primul vicepreședinte al Comisiei Europene, descria anul trecut situația Europei ca pe o “criză multiplă”: Brexit, refugiați, “democrație neliberală” în Ungaria și Polonia, criza încă nerezolvată a Euro și riscurile geopolitice imputabile lui Donald Trump și lui Vladimir Putin. Toate pun în pericol “proiectul european” început acum 60 de ani cu Tratatul de la Roma.
Dar crizele crează în mod invariabil oportunități. Iar criza multiplă de anul trecut a creat o convergență de oportunități. Liderii europeni nu mai au scuze pentru inacțiune în timp ce așteaptă următorul vot de blam din partea votanților. Reforme economice în Franța, agitație germană cu privire la refugiați și Euro, noi poziții în problema integrării europene la Bruxelles și semnale că Brexit-ul va fi amânat pe termen nedefinit sau chiar evitat complet: toate acestea au creat noi posibilități de a calma forțele amenințătoare dezlănțuite de revoltele populiste de anul trecut. Dar pentru valorificarea acestor oportunități vor fi necesari patru pași simultani în plan politic și economic în Europa. Franța trebuie să ia măsuri referitoare la supra-reglementare și la cheltuielile publice excesive. Germania trebuie să regândească dogma austerității fiscale și monetare. Marea Britanie are nevoie de o modificare radicală a viziunii sale despre naționalism și imigrație. Iar oficialii Uniunii Europene trebuie să abandoneze obsesia de a realiza o “uniune tot mai strânsă” pe care mulți dintre cetățeni nu o doresc.
Fără pași importanți făcuți simultan pe toate aceste patru fronturi, este greu de imaginat că se vor face progrese în aspectele separate ale “crizei multiple”. De exemplu, o relaxare a austerității de inspirație germană va avea nevoie de dovada existenței reformelor economice în Franța; însă reformele franceze vor avea succes doar dacă Germania va fi de acord cu reguli fiscale mai generoase și va susține politici monetare care să fie în beneficiul membrilor mai slabi din zona euro.
La fel, Brexit-ul ar putea fi evitat sau amânat pe termen nedefinit dacă UE ar oferi o extindere a perioadei de negociere dincolo de luna mai 2019 și ar sugera unele concesii modeste privitoare la imigrație și ajutoarele sociale. Dar liderii europeni vor lua în calcul oferirea unor astfel de concesii doar dacă vor avea dovezi clare că votanții britanici se răzgândesc cu privire la părăsirea UE.
Să luăm acum în considerare votanții germani care s-au întors împotriva Angelei Merkel și a partenerilor de coaliție din SPD, în special pentru că resping ceea ce le pare a fi o imigrație necontrolată sau plăți nejustificate către Grecia. Acești votanți se vor opune integrării monetare și fiscale necesare stabilizării zonei euro, dacă vor crede că banii lor sunt cheltuiți pe subvenționarea țărilor sărace de la periferia Europei care refuză să coopereze în domeniul imigrației și să respecte legile UE. Singurul mod de a convinge electoratul german că banii nu sunt direcționați greșit va fi prin crearea instituțiilor politice separate și a unui buget separat pentru zona euro. Aceasta este propunerea avansată de președintele francez Emmanuel Macron și susținută în principiu de Merkel. Dar planurile pentru o astfel de Europă cu două viteze pot avansa doar dacă Merkel va putea să treacă de naționaliștii germani care vor desființarea monedei unice și doar dacă Macron va putea să reducă la tăcere integraționiștii zeloși de la Bruxelles care vor să oblige toate statele UE să intre în zona euro.
La prima vedere, un progres simultan pe mai multe fronturi pare greu de realizat. Dacă schimbările necesare în Franța, Germania, Marea Britanie și la Bruxelles ar avea fiecare în parte o probabilitate de 50% de succes, probabilitatea să reușească toate ar fi de doar 6.25%. Din fericire, există cel puțin două motive pentru a respinge un astfel de scepticism aparent logic.
În primul rând, deciziile politice și economice pe care le au în față acum liderii europeni nu sunt în niciun caz independente. Ce se întâmplă la Paris, Londra și Bruxelles va depinde în mod crucial de programul de guvernare pe care îl negociază Merkel cu partenerii de coaliție din Berlin. Iar pactul coaliției din Germania va depinde în schimb de abilitatea diplomatică a lui Macron în susținerea unei identități politico-economice distincte pentru zona euro. La fel de important, birocrația UE va trebui să îmbrățișeze - cu entuziasm - conceptul unei Europe cu două viteze. Asta înseamnă abandonarea prezumției că toți membrii UE se îndreaptă spre aceeași destinație și încetarea desconsiderării țărilor care nu fac parte din zona euro.
Acum, să presupunem că liderii UE își dau seama că singurul mod fezabil de a menține stabilitatea și progresul Europei ar fi adoptarea modelului cu două viteze sau al “cercurilor concentrice”, cu o zonă euro mai integrată politic înconjurată de o confederație economică mai flexibilă formată din țările care nu au adoptat euro. În aceste circumstanțe, Marea Britanie probabil că se va răzgândi cu privire la Brexit.
În caz contrar, Marea Britanie ar pierde următorii ani într-o tranziție dureroasă și ulterior ar reintra aproape sigur în cercul țărilor UE (alături de Suedia, Danemarca, Polonia, Ungaria și Cehia) care au obiecții cu privire la exercitarea în comun a suveranității, necesară monedei euro. Această orbită periferică ar atrage și Norvegia și Elveția prin intermediul unei forțe de gravitație economică irezistibilă.
Ceea ce ne îndreaptă spre cel de-al doilea motiv care ne face să credem că liderii UE ar putea obține progrese politice și economice simultane în Europa. Deciziile ce trebuie adoptate la Paris, Berlin, Londra sau Bruxelles nu sunt niște evenimente aleatorii cu șanse de 50%. Există motivații puternice pentru votanți și pentru liderii politici din toate țările democratice să ia decizii care duc la prosperitate economică și stabilitate politică.
La această concluzie au ajuns probabil și votanții francezi în aprilie, când l-au votat pe Macron și un astfel de moment de cotitură se apropie rapid și în Marea Britanie, unde riscurile și contradicțiile Brexit devin tot mai clare. A mai rămas doar ca Germania să realizeze că prosperitatea și securitatea sa depind de o zonă euro mai integrată, în interiorul unei Uniuni Europene mai flexibile.
