Viitorul i-a trimis ieri o telegramă României. Şi mulţi au evitat să o citească. De fapt, mulţi habar n-au să o citească. Pentru că nu știu semnele.
Primul semn de învăţat despre viitor este că ieri, pentru prima dată în istoria României, n-am mai avut serbări, careuri, imnuri lălăite şi discursuri răsuflate. N-au mai fost copii leşinaţi de atâta stat în soare şi călcaţi pe picioare la îngrămădeala festivistă din curtea şcolii, unde după discursurile profesorilor era musai, dar musai să se audă și mesajul primarului.
Cei care n-au citit acest semn poate l-au descifrat pe celălalt, uriaș: educația înseamnă calculator. Mai bine spus: educația nu există fără calculator. Semnul ăsta este cu noi de zeci de ani, de când s-a inventat PC-ul și tot n-a fost deslușit. Apoi a venit internetul. Tot nu. În primăvara lui 2020 ne-am baricadat în case și unica noastră legătură cu lumea a rămas calculatorul. Nu și nu.
Dar de fapt, cine să înțeleagă aceste semne? Doamna profesoară care refuză să apese "power"? Domnul profesor care urlă în toate ședințele că elevii nu trebuie lăsați să înregistreze orele? Doamna care pune o elevă să dea mail cu teme și să îi aducă acasă, într-un plic așa și așa, nu altfel, lucrările scrise ale elevilor? Sau poate domnul profesor care s-a dus la consiliul profesoral deși știa că tocmai făcuse un test Covid și, surpriză, a ieșit pozitiv.
Mulți dintre oamenii ăștia au crezut că semestrul doi al anului școlar trecut a fost un accident al istoriei și că din septembrie 2020 se vor întoarce la ale lor. Și-au închipuit că vor reveni la lecții dictate, examinări recitate, de fapt ură și dispreț față de niște copii care le sunt superiori încă din primii ani de școală. De ce le sunt superiori? - aud întrebarea înțepată a unor profesori. Pentru că au crescut în fața calculatorului. Și au lumea la degetul mic. Și-atunci, de ce să-i mai trimitem la școală? Ca să și înțeleagă lumea asta, pe care o au la degetul mic, doamnelor și domnilor profesori. Aici au nevoie de dumneavoastră. Copiii noștri vor să le fiți ghizii noii lumi.
OK, acum că ne-a căzut viitorul în cap, cum să îl prindem din urmă? Îmi pare rău pentru cât de banal sună, mi-e și rușine să zic: să ne apucăm de treabă! Profesorul Mircea Miclea vorbește deja de ani de zile despre soluție: o platformă unitară, națională de e-learning, cu două funcții de bază. În primul rând, copiii din toată România ar putea să-și facă orele în același loc, nu să schimbe platformele odată cu profesorii, cum se întâmplă acum. În al doilea rând, platforma asta ar trebui să fie locul în care orice copil și profesor să vadă niște lecții model. Orele acestea ar trebui să fie înregistrate de profesori excelenți, avem o mulțime și să conțină multă producție de televiziune: grafice, animații, filme. De ce? Pentru că acesta este standardul cu care s-au obișnuit copiii noștri după ani de rulat imagini pe internet. Nici nu vă puteți imagina cât de multă informație poate prinde un copil dintr-un film!
În câțiva ani, cu efort susținut, platforma ar putea să conțină lecții model pentru toată materia, pentru toate clasele. Vă dați seama că toți copiii din România, de oriunde, ar avea acces la educație de calitate? Vă dați seama că toți copiii din România ar avea, în sfârșit, șanse egale? Vă dați seama că brusc ar dispărea nevoia de manuale și n-am mai avea discuțiile penibile despre anul care începe fără cărți?
Și întrebarea cheie: cine să se apuce de treabă? Aparent, Ministerul Educației va fi absorbit mult timp de acum înainte cu licitațiile: de măști, tablete și cine știe mai ce. Doamne-ferește să intre în mașinăria asta a neantului și platforma de e-learning a copiilor noștri! Și-atunci, da, acesta ar trebui să fie un proiect privat. Al tuturor celor care cred că fără educație țara asta nu are niciun viitor. Al tuturor celor care știu și pot: ong-uri, corporații, universități și personalități individuale, creiere capabile, oameni care înțeleg că este ultima șansă să ne prindem viitorul din urmă.
