Încotro duc scandalurile de corupție care zguduie România? A început cu adevărat marea epurare a partidelor? Am intrat deja în epoca post-Băsescu, Blaga, Dragnea, Ponta, Tăriceanu? Cum va arătă noul Parlament, noul guvern și cine va prelua frâiele politicii după alegerile din decembrie?
Se află și serviciile de informații sub imperativul reformării? Vor renunța la practicile dubioase care le-au vulnerabilizat? Sau îi vor face una cu pământul pe cei ce îndrăznesc să le scotocească prin dulapuri?
Răspunsurile nu sunt ușoare și nici simple. Pentru că lucrurile nu mai sunt deloc clare. Senzația că lupta de la vârful politicii și a instituțiilor statului a devenit haotică este din ce în ce mai acută. E greu de deslușit cine se luptă cu cine, în ce fel s-au reorganizat centrele de putere după încheierea mandatului lui Traian Băsescu, care alianțe între oameni din diverse instituții s-au păstrat și care s-au rearanjat, și cine mai controlează, cu adevărat, instituțiile importante.
Sunt acestea vești proaste? Nu. Vești bune? Poate. Dar depinde de noi.
De ce nu este seria de conflicte recente de la vârful politicii și dintre instituții o veste proastă? Pentru că și atunci când a fost liniște la vârful statului nu am avut parte doar de stabilitate și coerență în decizii - efecte pozitive, fără îndoială - ci și de altceva.
Mafiile transpartinice și transinstituționale au fost chiar mai eficiente în activitățile lor de excavare frauduloasă a resurselor publice decât în vremurile tulburi. Și au perpetuat un model de guvernare benefic doar pentru o minoritate, dar care împiedică împlinirea potențialului acestei țări.
Câtă vreme doar un număr relativ mic de oameni are acces la condiții de trai decente, iar marea majoritate trăiește în sărăcie sau la limita ei nu putem spune că modelul de guvernare existent este mult diferit față de cel ante 1990. Iar validarea acestei concluzii o dau cifrele.
Cele ale exodului fără precedent în istoria României – cel puțin patru milioane de oameni au plecat din țară în doar zece ani. Cele ale exodului viitor – nu mai puțin de 78% dintre tineri își doresc să emigreze. Cele demografice – în 2015, am fost în topul țărilor UE cu cea mai mare scădere a populației. Prognozele arată că în 2030 am putea rămâne doar 14-15 milioane.
Aceste statistici precum și pozițiile fruntașe în topurile sărăciei, mortalității pe diverse boli sau în accidente rutiere relevă cât de bine își face treaba elita României. Nu cifrele trecătoare despre creșterea economică, care spun prea puțin despre tendințele pe termen lung.
În acest context de perspectivă istorică deloc optimist cât de prețioasă este buna înțelegere între instituții? Dar neclintirea rețelelor informale de putere care împânzesc țara și a căror supremă misiune este să se asigure că nimic nu mișcă fără voia lor și fără să taxeze gros tot ce este profitabil?
Să luăm, de exemplu, perioada 2012 – 2014. Au fost trei ani caracterizați de intense furtuni politice. Cel mai bun lucru care s-a întâmplat în acești ani a fost că o coaliție de instituții a reușit să protejeze statul de drept și democrația de asaltul celor care ar fi vrut să tranșeze succesiunea prezidențială înainte de termen. Dar chiar și în acești ani, în pivnițele arenei publice funcționa netulburată o foarte lucrativă cooperativă mafiotă.
Nimic nu este mai elocvent pentru înțelegerea efectelor acestui status-quo politic și administrativ decât afacerea pentru refacerea rețelei de canalizare a orașului Comarnic.
În ianuarie 2012, PSD, partidul condus de Victor Ponta, a declanșat o revoltă în stradă împotriva regimului Băsescu. Concomitent, pe 20 ianuarie 2012, mai precis, firma familiei Ponta participa la licitația pentru realizarea rețelei de canalizare din Comarnic alături de firma Euro Construct Trading. Adică alături de celebrul grup ”Golden Blitz”, care a devenit foarte apropiat de Traian Băsescu după ce acesta a a ajuns președinte, iar Elena Udrea șefa cancelariei prezidențiale.
Ce poate fi mai șocantă decât o astfel de alăturare, într-un moment pe care mulți l-am perceput ca fiind o confruntare pe viață și moarte între un nucleu politic anacronic, anti-național și unul care, departe de a fi fără pată, împingea, totuși, România înainte? Sau decât informația că Vasile Blaga a avut o firmă cu Dan Voiculescu? Aproape nimic.
Sunt doar două dintre miile de exemple de asocieri șocante pentru neavizați, care funcționează ca unse de 26 de ani. Și care nu doar că perpetuează o cultură a fraudei cu susținere la nivel înalt, nu doar că ne sărăcește, nu doar că ne condamnă la un nivel de trai mediocru, dar transformă statul de drept și democrația în farse.
Nu poți să ai democrație autentică fără competiție politică autentică. Nu poți să ai stat de drept când cei mai importanți oameni în stat patronează rețele de afaceri ilegale sau se fac că nu le văd pe cele care operează în numele lor. Pentru că tot ce ating, chiar și cu bună intenție, se va transforma în instrument de perpetuare a puterii lor, de subjugare a autorităților statului pentru a le servi scopurile, de asigurare a imunității.
Cine ne poate proteja de abuzurile elitei politice? Instituțiile. Fie că vorbim de justiție, servicii de informații, Curtea Constituțională, CSM, Curtea de Conturi și multe altele. Au făcut-o? Da, recent, într-o măsură mai mare decât oricând în ultimii 70 de ani. Dar nu suficient.
Deși au realizat cea mai consistentă epurare de infractori la nivel înalt, în cel mai scurt timp, din istoria României, au eșuat până acum în a depăși pragul critic, care să permită resetarea relațiilor de putere astfel încât să devină posibilă schimbarea modelului de conducere politic și de administrare a resurselor publice.
De ce? Pentru că s-au oprit în același punct în care s-au oprit și politicienii. Acolo unde aplicarea legii le-ar fi amenințat propria existență, sau felia pe care și-o adjudecau din marea împărțeală unii dintre șefi.
Ceea ce înseamnă că și în acești ultimi ani de gigantic efort de normalizare, de incredibilă intensitate a luptei anticorupție, a luptei împotriva unor afaceriști care și-au clădit imperii prin devalizarea fondurilor publice, a luptei împotriva magistraților și ofițerilor de informații corupți, multe dintre instituțiile angrenate în acest război au rămas instituții extractive.
Ce înseamnă instituții extractive? Daron Acemoglu și James Robinson, autorii unei cărți de referință, ”De ce eșuează națiunile”, definesc instituțiile extractive, politice sau economice, ca fiind cele care permit unei minorități să domine și să exploateze majoritatea. Sunt cele care nu aplică legea în mod imparțial și nu redistribuie avuția publică după criterii echitabile și transparent.
Sunt instituțiile care împiedică o societate să devină cu adevărat democratică și care golesc de sens statul de drept. Sunt instituțiile a căror acțiuni determină dacă o țară prosperă sau sărăcește, dacă evoluează sau involuează.
Cât de prețioasă este liniștea și buna înțelegere între instituții? Foarte! Însă doar dacă această înțelegere nu este menită să le mențină extractive. Dacă principalul scop al concordiei și sincronizării este asigurarea ordinii și liniștii pentru ca banii aspirați din buzunarele cetățenilor să ajungă la timp și în siguranță în conturile unei elite lacome, atunci mai bine conflict între ele!
Conflictul produce, cu siguranță, instabilitate. După cum se vede deja cu ochiul liber. Dar în anumite condiții, instabilitatea poate crea și premisele unei schimbări radicale, pozitive.
Dacă o instituție încetează să mai fie extractivă și are suficientă forță și curaj poate determina și trecerea altora în rândul celor inclusive. Instituțiile inclusive, antiteza celor extractive, creează sau garantează accesul deplin și profund al cetățenilor la deciziile politice și economice. Ele pot face ca regulile jocului să fie corecte și aceleași pentru toată lumea, fie că este vorba de cetățeni sau companii.
Înlocuirea instituțiilor extractive cu cele inclusive este adesea consecința unui proces pe care autorii cărții ”De ce eșuează națiunile” l-au numit ”distrugere creativă,” după termenul lansat acum 70 de ani de economistul Joseph Schumpeter.
Este ”procesul de anihilare a insituților învechite și retrograde și de generare a unora noi și progresiste. Distrugerea creativă va oferi unor noi grupuri șansa de a concura pentru putere cu elitele existente pentru a le bloca accesul exclusiv la resursele economice și financiare ale țării.”
România este plină de instituții inclusive. Pe hârtie. Intrarea în Uniunea Europeană ne-a obligat să înlocuim instituțiile extractive ale regimului comunist și ale democrației originale promovate de Ion Iliescu cu instituțiile inclusive ale blocului comunitar. Dar marea majoritate au continuat să funcționeze ca instituții extractive pentru că s-au aflat și se află sub controlul direct, chiar dacă informal, al instituțiilor politice. Care au rămas la fel de nereformate și extractive ca înainte de 1990.
De aceea, în România un proces autentic, pe scară largă, de distrugere creativă nu poate începe decât cu transformarea partidelor din instituții extractive în instituții inclusive. Doar după o astfel de metamorfoză putem avea o șansă ca și restul instituțiilor să urmeze o traiectorie similară.
Un prim pas ar fi putut fi făcut chiar de către forțelor reformatoare din interiorul partidelor. Cum acestea nu există sau sunt prea slabe, anchetele DNA împotriva liderilor politici au ajuns să fie privite ca singura șansă de a declanșa despărțirea definitivă de trecut. În partide, în instituții, în întreaga societate.
Așa se explică zbuciumul care ține de ani de zile împotriva tuturor justițiarilor care se încăpățânează să-i tragă la răspundere pe politicieni pentru ilegalitățile comise. Acești politicieni și rețelele lor de influență au înțeles de la bun început că nu vor pierde doar câțiva ani de libertate și niște sume de bani ci statutul de castă dominantă.
Marea problemă este că, în final, instituțiile extractive nu pot fi convertite decât de noi. Chiar dacă primim o mână de ajutor de la procurori și judecători, chiar dacă ei dau semnalul de pornire, prin eliminarea liderilor corupți, transformarea trebuie desăvârșită de cetățeni.
De ce? Pentru că dacă așteptăm să o facă altcineva în locul nostru, devine o chestiune de timp până ce acei altcineva - oricât de bine intenționați la început - vor dezvolta, în timp, același comportament abuziv.
Cum putem să ne implicăm? Simplu, în două moduri. Primul, să intrăm în aceste instituții. În partide, în special. Dacă profesioniștii integri nu vor începe să facă politică de unde oameni ca să înlocuiască liderii corupți?
Doi: dacă nu vrem să renunțăm la liniștea și confortul unor cariere în mediul privat sau în ONG-uri, putem măcar să fim cetățeni activi și să sancționăm derapajele partidelor și ale autorităților deîndată ce apar. Nu o dată la câțiva ani, când mor tineri nevinovați. Chiar și o instituție inclusivă are nevoie permanentă de monitorizare externă și de penalizare civică atunci când se abate de la misiunea ei.
Toate ferestrele de oportunitate care ni se deschid acum, când o întreagă generație de lideri eșuați este pe cale să evacueze arena, se vor închide rapid dacă alegem, ca și până acum, să stăm deoparte și să nu ne implicăm în deciziile care privesc viitorul nostru și al copiiilor noștri.
Dacă noi suntem absenți, urmașii celor trași azi pe tușă vor fi prezenți. Și le vor lua locul. Ne vor exclude, din nou, de la marile decizii care definesc ce fel de viață trăim. Vor continua modelul de conducere extractiv pe care l-au învățat de la mentorii lor.
De fapt, în acest detaliu stă cheia evoluției. Și în societățile conduse de instituții extractive există conflicte și lupte între instituții. Și acolo sunt maziliți lideri. Dar aceste conflicte vizează exclusiv preluarea puterii de către un grup de la altul. Și care odată instalat nu va vrea să schimbe nimic. Va vrea să facă lucrurile exact la fel ca tribul pe care tocmai l-a detronat pentru a încasa profitul.
Diferența o fac doar cetățenii, segmente numeroase ale societății civile care se implică în aceste reașezări de forțe și se asigură că ele sunt făcute în interesul lor și nu tot ale unor clanuri. Care veghează ca nicio oportunitate de evoluție să nu fie zădărnicită de cei ce își pierd privilegiile. Care ies în stradă de fiecare dată când simt că o instituție gândită să le facă viața mai bună este pe cale să devină extractivă.
Indiferent din ce rațiuni au fost declanșate conflictele care zguduie astăzi elita României, dacă ele vizează doar înlocuirea unui trib cu altul, sau dacă au un țel altruist, ne stă în putere să le folosim pentru a reașeza lucrurile în interesul nostru. Trebuie doar să fim dispuși să ne implicăm.
Pentru a corecta toate lucrurile care nu ne convin, de la ignorarea criteriilor de integritate de către un partid la abuzurile Parlamentului sau ale altor instituții care se încăpățânează să rămână extractive, avem opțiunea de a ne face vocea auzită și de a-i obliga să-și schimbe comportamentul. Trebuie doar să vrem.
