Schimbare majoră de strategie la nivelul PSD
Deşi se poate observa, analizând perioada 2012-2017, un tipar pe care social-democraţii l-au respectat aşa cum n-au făcut-o cu atâtea şi atâtea promisiuni de campanie electorală, a apărut, totuşi, o variabilă care se cere descifrată.
După două luni, ianuarie şi februarie, în care coaliţia recent instalată la guvernare s-a confruntat cu o criză puternică de imagine, dar în primul rând una la nivelul agendei sale reale, urmează, cel mai probabil, reluarea ofensivei.
De fapt, reintrarea în această logică îşi face deja simţită prezenţa.
Odată tranşată în Parlament problema OUG 13 şi OUG 14, la pachet cu reducerea până la dispariţie a protestelor de stradă declanşate de modificarea, #noapteacahoţii, a Codurilor penale, atacurile lansate de liderii PSD-ALDE se înteţesc de la zi la zi. Mitingurile mai mari sau mai mici ale PSD, în judeţe, ar putea deveni o constantă în perioada ce vine, ameninţările cu organizarea de contra-referendumuri la referendumul preşedintelui pe tema corupţiei ar putea depăşi stadiul de ameninţări voalate şi este de aşteptat ca petiţiile create în laborator, de sprijinire a Guvernului sau în favoarea unor teme numai bune de sporit nebuloasa în spaţiul public, să devină parte a instrumentarului utilizat cu regularitate în lunie care urmează.
Ţinta rămâne aceeaşi: lupta anticorupţie.
Modalitatea, din nou, e una binecunoscută: personalizarea luptei anticorupţie (prin identificarea eternilor călăi „de anii '50” – procurorul şef al DNA, procurorul general) şi, concomitent, demonizarea instituţiilor-cheie prin efectul de contaminare rezultat din demonizarea şefilor lor şi din apelul la decizii precum cea dată, luni, de Curtea Constituţională la sesizarea făcută de Călin Popescu Tăriceanu.
Parlamentul, Curtea Constituţională şi Consiliul Superior al Magistraturii vor fi tot mai adesea zonele din care sau pornind de la care se vor duce bătăliile cele mai aprige, căci aceste instituţii sunt valoaroase nu atât în sine, cât prin efectul de coroborare.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
De aproape cinci ani, asistăm la o oarecare ciclicitate, în care cele două tabere (forţele care sprijină lupta anticorupţie şi cele care încearcă să o destructureze definitiv) îşi împart agonia şi extazul. Avem, prin urmare, un tipar, iar ceea ce s-a petrecut în acest debut de 2017 îl respectă în mare măsură. Iar de ce am ales să spun „în mare măsură” şi nu „în totalitate”, veţi vedea în cele ce urmează.
Le luăm pe rând.
În vara lui 2012, partenerii externi ai României asistau la un atac fără precedent îndreptat împotriva instituţiilor fundamentale ale statului de drept. Un atac venit din interior şi al cărui „Stat Major” era dominat de aceleaşi figuri pe care le-am văzut lovind cu OUG 13 în statul de drept şi în ianuarie-februarie 2017. În ciuda virulenţei acelui episod, ieşirea definitivă în decor a României a fost în cele din urmă evitată.
Pentru USL, eşecul avea să fie cu atât mai usturător cu cât venea după o operaţiune remarcabilă de preluare a guvernării prin moţiune de cenzură, iar cota sa în sondaje, în creştere, anticipa victoria, câteva luni mai târziu, în alegerile parlamentare.
Au pierdut, deci, şi au intrat în defensivă, au fost chiar obligaţi să negocieze cu un preşedinte a cărui stea începuse să apună.
Poate că pentru mulţi devenise tentant să creadă că înfrângerea suferită în vara lui 2012 de Ponta, Dragnea şi Tăriceanu urma să aibă efecte pe termen lung şi să genereze ajustări ale direcţiei lor politice. Speranţe multe, realitate tristă!
După ce au lăsat o perioadă lucrurile să se liniştească, aceşti lideri şi colegii lor au ieşit din nou la suprafaţă.
Motiv pentru care, şi 2013 avea să fie marcat de jocul de-a agonia şi extazul cu anticorupţia. În luna decembrie a acelui an, s-a consumat celebra operaţiune nocturnă (iată, pare a fi o constantă pentru PSD) care şi-a câştigat (re)numele de Marţea neagră. Din fericire pentru România, iţele afacerii au fost scoase la lumină, iar de aici s-a succedat un întreg şir de evenimente care au culminat cu punerea în adormire a planurilor PSD.
Deşi ar fi meritat să fie exclus din viaţa politică, la fel ca alţi colegi parlamentari şi lideri de partide care au luat parte la aşa ceva, Florin Iordache a ajuns ministru al Justiţiei în Guvernul PSD din 2017. Şi, evident, cu un nou aplomb, a făcut ceea ce se pricepe mai bine – o nouă Marţea neagră. Dar neagră-neagră!
Ciclicitatea de care pomeneam mai sus s-a putut observa şi la vremea respectivă. PSD şi liderii săi sensibilizaţi de soarta penalilor (mulţi dintre ei, aşadar, şi de propria soartă) au reintrat în cochilie. Nu de ruşinea lumii, după cum s-a putut vedea ulterior, ci oarecum de teamă şi cu prioritate de dragul unei mai eficiente regrupări.
Căci, lucru din nou demonstrat de timp, niciun politician „responsabil” din PSD nu renunţase la ideea de a relua ostilităţile.
În 2014, pe final de an, PSD a pierdut alegerile prezidenţiale, fapt care a generat un cutremur la capitolul încredere şi stimă de sine. Pentru Dragnea, Ponta, Hrebenciuc, Tăriceanu ar fi trebuit să fie un an bun, dar, „ghinion”, n-a fost. Victor Ponta a pierdut alegerile în faţa lui Klaus Iohannis, iar prin asta PSD a considerat că, din nou, a pierdut totul tocmai când părea inevitabil să obţină totul.
Şi n-ar fi lipsit de relevanţă, pentru o bună ilustrare a semnificaţiei eşecului de la prezidenţiale pentru PSD, să ne amintim cum, în acelaşi an, Viorel Hrebenciuc şi Dan Şova discutau intens despre ceva fierbinte: Cum poate fi introdusă amnistia şi cum se poate scăpa de abuzul în serviciu? Temele mereu actuale, după cum putem observa, fie că ne raportăm la 2012, 2013 sau 2017!
Pierderea bătăliei pentru Cotroceni s-a lăsat, cum era de aşteptat, cu o nouă hibernare la nivelul PSD, fapt amplificat nu doar de şoc şi dezamăgire, ci şi de oprobiul public iscat de sabotarea votului în diaspora.
Însă tot cum era de aşteptat, social-democraţii au trecut şi peste acea perioadă de îngheţ, apetitul pentru ofensivă fiind vizibil pe tot parcursul lui 2015, de la refuzul de a scoate de pe agendă proiectele din Parlament nocive pentru legislaţia penală, scutul făcut în jurul unor aleşi pentru care DNA solicita ridicarea imunităţii şi până la pregătirea victoriei în alegerile locale din 2016, prin securizarea organizării lor într-un singur tur.
Erau, din nou, pe cai mari, dar toamna a adus în atenţie două tragedii: decesul poliţistului Bogdan Gigină şi incendiul din clubul Colectiv, soldat cu moartea a 64 de oameni. Pe acest fond, mentalitatea feudală a politicienilor şi implicaţiile incalculabile ale corupţiei în viaţa de zi cu zi au fost catapultate pe agenda publică, iar ceea ce a urmat se ştie: proteste de stradă, demisia lui Gabriel Oprea şi căderea Guvernului Ponta. PSD plonja într-o nouă criză şi, la fel ca în celelalte dăţi, pentru câteva luni consemnul a fost clar: în defensivă, adăpostirea în tranşee până la vremuri mai puţin tulburi.
Însă, tot la fel ca în situaţiile precedente, înfrângerea suferită de Dragnea, Ponta, Tăriceanu deşi a fost categorică, nu a a fost şi definitivă.
În primăvara lui 2016, aveau să se impună în alegerile locale, iar în iarnă aveau să obţină majoritatea parlamentară.
În primele două luni ale lui 2017, s-au lansat în scandaloasa operaţiune OUG 13, au primit un veto fără precedent din partea societăţii, s-au izbit de criticile puternice ale comunităţii internaţionale, iar în cele din urmă au făcut paşi semnificativi înapoi.
Cum ar veni, acelaşi tipar, aceeaşi succesiune: moment ofensiv, eşec (de etapă), defensivă, apoi, din nou, reluarea ofensivei.
Există, însă, şi diferenţe? Da, există.
De această dată, comparativ cu toate celelalte episoade consumate din 2012 până azi, e faptul că intervalul dintre capitulare şi reluarea atacului s-a scurtat. Spre deosebire de celelalte dăţi, hibernarea şi carantina post-eşec a PSD-ALDE a fost foarte scurtă, iar sub unele aspecte se poate spune că nici nu a existat.
De exemplu, deşi a cedat în mai multe chestiuni pe marginea OUG 13, Liviu Dragnea (şi alţi lideri PSD, dar în primul rând el) a menţinut un tir neîntrerupt într-o anumită chestiune. Liderul PSD i-a acuzat fără pauză pe protestatarii din Piaţa Victoriei şi din ţară că sunt masă de manevră, iar la originea manifestaţiilor se află forţe oculte.
Apoi, nici nu s-a uscat bine cerneala pe OUG 13 şi OUG 14 că atacurile la adresa DNA şi a Parchetului General, ca şi la adresa şefilor celor două instituţii s-au înteţit. Totul, la doar câteva zile distanţă de ziua în care grenada le-a explodat în mână.
Or, legat de trecerea aceasta în ceea ce priveşte replierea - de la câteva luni necesare, cum era odinioară, la câteva zile, cum se întâmplă acum - eu zic că se poate vorbi de o adevărată revoluţie la nivelul mentalităţii şi a strategiei PSD, în era Dragnea, în materie de abordare a luptei împotriva anticorupţiei.
Un motiv în plus să rămâi treaz şi să #rezişti în 2017.
