Ar trebui copiii să aibă dreptul de a cere eutanasia?
Belgia permitea din 2002 ca adulții ce suferă de boli incurabile sau în faze terminale să poată primi eutanasia. În februarie 2014, parlamentul belgian a înlăturat prevederea din lege care restrângea aplicarea doar la adulți.
A urmat un imens scandal.
Cum era de așteptat, protestele s-au reluat luna trecută când primului minor i s-a administrat procedura de eutanasiere. Cardinalul Elio Sgreccia a spus la Radio Vatican că legea belgiană neagă dreptul copiilor la viață.
Însă împrejurările cazului în discuție precum și faptul că procedura a durat doi ani și jumătate arată contrariul: legea belgiană respectă dreptul la viață și, în circumstanțe bine definite, dreptul la moarte.
Cu toate că legea belgiană a eutanasiei nu mai are prevăzută nicio limită de vârstă (legea similară din Olanda permite eutanasierea la cerere a copiilor doar peste 12 ani), există restricția ca persoana care face solicitarea să poată demonstra că are discernământ. Asta elimină copiii foarte mici din sfera de aplicare a legii. Solicitarea trebuie examinată de o echipă formată din medici plus un psihiatru sau un psiholog și necesită acordul părinților minorului. Copilul trebuie sa se afle “într-o situație medicală fără speranță care să provoace o constantă și insuportabilă suferință ce nu poate fi alinată și care va cauza în scurt timp decesul”.
În anunțul făcut cu privire la prima aplicare a legii pentru un minor, Wim Distelmans, șeful comisiei belgiene de eutanasie, a subliniat că există foarte puțini copii pentru care se pune problema eutanasiei, dar că aceasta nu poate fi un motiv pentru a refuza o moarte demnă celor care o solicită și îndeplinesc condițiile stricte ale legii.
Chiar dacă inițial nu au fost date detalii despre minor, ulterior s-a aflat ca acesta avea 17 ani. Pacientul ar fi fost astfel eligibil pentru eutanasiere și în Olanda.
Dacă cardinalul Sgreccia ar fi spus că legea belgiană neagă copiilor obligația de a trăi, atunci ar fi putut fi începutul unei dezbateri utile care ar fi clarificat diferențele dintre cei care cred că există o astfel de obligație și cei care nu cred asta. Toma d’Aquino, o influentă figură în tradiția catolică, spunea că avem datoria să nu ne luăm singuri viața pentru că ar fi un păcat împotriva lui Dumnezeu. A argumentat asta folosind analogia dintre sinucidere și uciderea unui sclav aflat în proprietatea altuia — ceea ce ar fi fost “un păcat făcut împotriva proprietarului sclavului”.
Lăsând la o parte această insensibilă analogie, este evident că argumentul nu furnizează niciun motiv împotriva sinuciderii pentru cei care nu cred în existența lui Dumnezeu. Chiar și unui teist îi va fi greu să înțeleagă de ce o divinitate binevoitoare ar dori ca un muribund să rămână în viață până la capăt, indiferent de cât de severă ar fi durerea, disconfortul sau pierderea demnității.
Mai există un motiv pentru care însuși cardinalul Sgreccia ar putea ezita să susțină existența unei obligații de a trăi. Biserica Catolică a acceptat demult că nu-i obligatoriu pentru un doctor sau pacient să utilizeze sistemele de menținere artificială a vieții, indiferent de starea pacientului.
În spitalele catolice din toată lumea, pacienții sunt deconectați de la aparate atunci când povara continuării tratamentului este considerată ”disproporționată” față de beneficiile posibile. Asta ne indică faptul că orice datorie de a trăi depinde de punerea în balanță a beneficiilor continuării vieții cu povara tratamentului. Pacienții care solicită eutanasia consideră că tratamentului sau modul lor de viață nu pot fi compensate de eventualele beneficii dacă vor continua să trăiască.
Un drept sau o obligație nu sunt același lucru.
Am dreptul la libertatea de expresie, dar pot alege să tac. Am un drept asupra părților corpului meu, însă aș putea dona un rinichi unei rude, unui prieten sau unui străin care suferă de insuficiență renală. Dreptul îmi oferă libertatea de a alege. Pot să să aleg între exercitarea dreptului sau renunțarea la el.
Limitele de vârstă sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin arbitrare.
Vârsta cronologică și cea mentală pot fi diferite. La anumite activități pentru care contează vârsta mentală, numărul persoanelor implicate este uriaș: votul, obținerea permisului de conducere, activitatea sexuală. Ar fi extrem de costisitor să verificăm dacă fiecare persoană interesată de aceste activități are capacitatea de a înțelege ce înseamnă să votezi, să conduci responsabil o mașină sau să-ți dai consimțământul pentru sex. Acesta e motivul pentru care folosim vârsta cronologică drept indiciu despre capacitatea mentală relevantă.
Însă nu e valabil și pentru cazul minorilor care solicită eutanasia. Numărul celor care întrunesc condițiile legii este atât de mic încât e simplu de efectuat o examinare temeinică a capacității acestor pacienți de a face o astfel de solicitare.
Extinderea legii belgiene a eutanasiei la minorii cu discernământ demonstrabil nu neagă nimănui dreptul la viață. Dimpotrivă, admite dreptul de a muri celor care ar putea alege, în situații rezonabile, să-și exercite acest drept.
Despre autor: Profesor în Bioetică la Universitatea Princeton și „Laureate Professor” la Universitatea Melbourne. Printre cărțile publicate se numără Animal Liberation, Practical Ethics, The Ethics of What We Eat, Rethinking Life and Death, The Point of View of the Universe, The Most Good You Can Do și recent Famine, Affluence, and Morality. În 2013, a fost numit al treilea cel mai influent gânditor contemporan de către Gottlieb Duttweiler Institute.
Copyright Project Syndicate
Pentru comentarii, urmăriți postarea pe facebook
