Într-un dialog pe tema tradiției liberalismului în România, profesorul Gabriel Mursa, președinte al Institutului Friedrich von Hayek din România, remarca asprimea cu care românii criticau politica în perioada interbelică și a adăugat că, pe fond, era vorba despre o critică a democrației. Mi se pare că tema merită mai multă atenție din partea tuturor celor care văd în democrație cea mai bună modalitate de guvernare a unei țări și care are înflorește atunci când este însoțită de statul de drept și economia de piață. Și astăzi populația României are o opinie accentuat negativă despre politică și este deja cunoscut că instituții politice precum partidele politice sau Parlamentul au printre cele mai joase cote de încredere. Întrebarea este dacă oamenii sunt mefienți cu orice înseamnă politică sau avem de-a face cu o decredibilizare a democrației.
Nu cred că se poate da un răspuns cu prea mare ușurință. S-ar putea argumenta că democrația și politica se confundă într-adevăr, că sunt privite ca fiind același lucru în ochii publicului larg și așa se explică de ce Parlamentul, for democratic prin excelență, nu se bucură de foarte mare prestigiu. Este răspândită opina că democrația înseamnă „prea multă politică”, adică prea multe intrigi, campanii de defăimare, conspirații și mașinațiuni pentru interese obscure. Mai rezistă încă atacurile de sorginte fascistă la adresa democrației, că ar fi un sistem politic moale, slab, incapabil să iasă din disputele politice nesfârșite și să ducă la capăt proiecte ample. În fapt, atacurile la adresa democrației sunt numeroase, politologi faimoși au studiat în profunzime „democrația și criticii săi”.
Există, fără îndoială, aspecte confuze care la contribuie la concluzia că democrația e sinonimă cu politica în general. Dar este o concluzie greșită, democrația este doar acel tip de organizare care are cel mai ridicat grad de transparență politică. Celelalte tipuri de organizare politică precum oligarhia, plutocrația, autoritarismul de orice fel și tirania sau dictatura, în toate se face politică, doar că libertățile sunt semnificativ restrânse dacă nu chiar suprimate, cenzura afectează totul și la toate nivelurile, iar numeroase aspecte ale vieții publice sunt supuse arbitrarului. În plus, spre deosebire de democrații, toate celelalte tipuri de organizare politică presupun lupte sângeroase pentru putere. Acesta este și motivul pentru care, pentru Karl Popper, democrația înseamnă în ultimă instanță chiar acest lucru, o garanție că transferul puterii se face fără vărsare de sânge.
Autoritarismul are prea des o atracție seducătoare, după expresia Annei Applebaum, iar demagogia și populismul sunt principalele mijloace pe care mizează politicienii prea tare însetați de putere pentru a demola constant democrația și instituțiile sale. Politologii revin mereu asupra naturii democrației și nu obosesc să repete că, pentru ca democrația să persiste într-un stat, ea trebuie apărată dacă nu mereu, măcar periodic. Istoricul Timothy Snyder ne îndeamnă să ne ferim „de statul cu partid unic” și să alegem o instituție de care ne pasă - un tribunal, o lege, un sindicat - și să îi ținem partea. „Instituțiile nu se protejează singure. Se prăbușesc una după alta dacă nu sunt apărate de la bun început.”
România interbelică este greu comparabilă cu România de după 1990. Istoria ne învață că demonii trecutului (fascinația pentru lideri autoritari, intoleranță și agresivitate față de cei care au alte simpatii, violență politică, ridiculizarea regulilor democratice etc.) nu dispar niciodată întrutotul, dacă nu suntem atenți ei pot reveni și pot crea în continuare „damage” semnificativ. Și trebuie să rămânem în continuare în alertă cu privire la faptul că avem acum în Parlament un astfel de partid care îmbrățișează sau care este cuprins de acești demoni ai trecutului. Este crucial să înțelegem că toate câștigurile acumulate în cele trei decenii postcomuniste vin ca urmare a faptului că democrația românească și-a activat mereu anticorpii necesari. În momentele în care riscam să ajungem sub lideri autoritari, noi românii am luptat din răsputeri pentru libertățile obținute atât de greu, am protestat deschis și eficient celor care au vrut să supună instituțiile democratice propriilor pofte. Dacă în perioada interbelică democrația românească s-a prăbușit rapid - și astăzi știm consecințele dramatice - în schimb în ultimii 30 de am reușit să ne menținem.
Aderarea la NATO și la Uniunea Europeană a cimentat acest drum, a stabilizat democrația românească, a adus beneficii ușor sesizabile de mare parte a populației. Dar ne face bine să ne asumăm și un merit al nostru, că am fost deciși, că am știut clar că vrem să accedem în cele două structuri, că ne interesează valorile europene, că ne-am luptat cu noi înșine pentru a îndeplini criteriile de aderare. Orice autocrat ar fi similar cu „Saturn devorându-și fii”, cu asta trebuie să facem comparație atunci când ne evaluăm propria democrație.
