Recent, Marcel Ciolacu m-a invitat la o întâlnire cu agricultorii, patronatele și sindicatele din domeniu. Nu sunt specialist și nici nu era obligatoriu nevoie de mine la acea întâlnire, partidul are mulți specialiști în acest domeniu. Cred, de asemenea, că este domeniul în care avem chiar mai multe generații care s-au crescut una pe alta. Dar am acceptat să particip pentru că știu, din vremurile când am fost în funcții executive în guvern, că nu există în politică mai mare sursă de informații decât întâlnirea cu viața reală, prin oamneii care o trăiesc nemijlocit; uneori cu durere și nenumărate privațiuni, în neînțelegerea celor din birouri și a celor care fac legi sau iau decizii guvernamentale.
Am plecat de la această întâlnire cu un fel de perplexitate amestecată cu amărăciune. În doar două ore, cu răbdare și cu o seninătate mioritică, acești oameni mi-au arătat o adevărată prăpastie, o crevasă în mijlocul grădinii Maicii Domnului. Erau toți oameni cu o mare experiență în agricultura, decenți, cu discurs impecabil (incomparabil cu cel al majorității cuvântătorilor din politică), nu cereau nimic imposibil, nici măcar nu se plângeau.
Nu aveau discursuri lungi, ci totul era scurt și la obiect. Notând ce spuneau mă gândeam că în ultimii treizeci de ani toți am privit agricultura doar ca pe o relație între noi și Dumnezeu, doar din când în când, încercând să-l ajutăm punând niște bani la irigații sau îngrășăminte. Am înțeles, cu acest prilej, câteva lucruri care au avut darul de a-mi zdruncina și bruma de încredere pe care o mai aveam în viitor.
Cum, nici măcar în agricultură nu reușim să facem nimic strategic și pe termen lung? Nici aici nu avem un proiect, un plan, o strategie?
Înțeleg că sistemul de sănătate a rămas în urmă, că învățământul este într-o cădere liberă din multple cauze și nenumărate hibe istorice. Dar că avem un asemenea haos în agricultură lumea nu știe, chiar dacă ne uităm stupefiați și pasivi că importăm tot mai multe alimente procesate, de miliarde de euro în fiecare an și exportăm materii prime, deci exportăm valoare adăugată mică și importăm valoare adăugată mare, deficitul nostru comercial crescând în fiecare an. Dar am fost șocat de faptul că acești oameni nu sunt primiți nici de premier, nici de ministrul agriculturii, în general, părerea lor aproape nu contează.
Mi s-a confirmat acum un lucru important: suntem campioni mondiali în modul în care irosim un potențial natural extraordinar. Culmea, se întâmplă și acum, când pandemia a arătat peste tot că securitatea alimentară este un domeniu strategic de o importanță capitală pentru orice țară.
Guvernul României a scris din birou un PNRR în care verdele agriculturii are o importanță destul de mică, negândind în niciun fel reziliența alimentară pentru viitor. Nici vorbă despre ceea ce acești oameni vorbeau cu nonșalanță și pricepere: dezvoltare durabilă, agricultură ecologică, unde România ocupă ante-penultimul loc în ce privește ponderea suprafeței certificate ecologic raportat la întreaga suprafață agricolă, cu un procent de numai 2%, iar guvernele ce vin și trec nu fac mari eforturi pentru a sprijini sau pentru a accelera certificarea.
Laurențiu Baciu ne-a vorbit despre dezastrul vânzării terenului agricol pentru străini, lucru care în majoritatea țărilor cunoaște limitări serioase și temă pentru care noul executiv are deja un proiect care urmează să anuleze legile bune făcute de guvernele anterioare PSD pentru protejarea acestei resurse strategice. Oaspeții noștri ne-au mai confirmat un lucru destul de grav: la UE sunt multe statistici false despre agricultura noastră, despre producție, suprafețe cultivate și altele.
De asemenea, fermierii noștri, prin reprezentanții lor, ne-au explicat cum Polonia intră pe piețele noastre cu produse subvenționate prin proiecte speciale legate de calitate și certificarea originii, iar noi stăm cu mâinile în sân și nu facem acest lucru pentru ca agricultorii noștri să fie ajutați pentru a fi competitivi, măcar pe piețele noastre, tot mai invadate de produsele alimentare din Polonia. Domnul Ștefan Pădure ne-a explicat și câteva aspecte de semantică și semiotică: inclusiv limbajul politicilor și politicienilor trebuie să se schimbe, să evolueze, să nu rămânem doar la cuvintele ajutoare și subvenții, folosite nejustificat și abuziv în situații nespecifice.
Am aflat de la un fost excelent jurnalist de economic, Vlad Macovei, că nici măcar primarii din mediul rural, indiferent de culoarea lor politică, nu prea ajută producătorii agricoli, chiar dacă mulți sunt implicați direct sau indirect în agricultură prin arendă sau alte mijloace.
Doamna Mariana Munteanu, ce reprezință patronatul peștelui, ne-a spus un lucru care ne-a lasat fără cuvinte: statul nu îi sprijină pe cei ce lucrează în acvacultură chiar dacă avem 25% din luciul de apă al Europei, iar noi importăm 75% din consumul de peste, consum care a crescut mult la noi, în ultimii ani. Președintele Clubului Agricultorilor, Florin Ciolacu, ne-a explicat cum România nu ia în serios Planul Național Strategic, element al Politicii Agricole Comune și unde ar trebui să cheltuim miliarde de euro în viitorii ani, perioada decisivă pentru strategia de reziliență în agricultură.
În urmă cu aproape 30 de ani, în România funcționau 11 combinate de îngrășăminte chimice care produceau 2,5 milioane de tone pe an, dintre care aproape jumătate erau exportate. Combinatele consumau 3 miliarde de metri cubi de gaz pe an, iar azi mai avem două combinate care doar gâfâie, iar noi am ajuns importatori de îngrășăminte.
În doar două ore am avut reprezentat un desen al sinuciderii colective în viitor pentru o țară care încă are aproape jumătate din populație la sat, dar în care contribuția la PIB a agriculturii este, în mod normal, de numai 4-5% și doar în ani excepționali depășește 10%.
În urma acestei întâlniri, președintele Marcel Ciolacu a propus să inițiem o moțiune simplă în Camera Deputaților la adresa ministrului Agriculturii, ceea ce s-a și hotărât. Dar ce va realiza această moțiune, va folosi ea sau doar va fi tratată ca un simplu gest politic de opoziție? Poate doar vom reuși să sensibilizăm opinia publică, deoarece la modul în care acționeaza actuala putere, este clar că totul va fi tratat politic și iar vor veni savanții lui Cîțu să ne explice că Dragnea a făcut nu știu ce cu justiția și fermele lui de porci sau că PSD vrea să fure ceva.
Dar aceasta este o acțiune politică corectă și necesară și sunt sigur că specialiștii social democrați din zona agricolă vor propune în Parlament soluții interesante și vor încerca să forțeze guvernul să nu strice lucrurile bune și să facă lucrurile necesare pentru agricultură.
Rămâne însă o mare problemă: Unde este viziunea de viitor pentru România agricolă și pentru ca să ne putem hrăni sănătos și să ne producem singuri hrana, într-o țară din care am putea hrăni și o parte a Europei?
Este posibil ca, în acest moment, clasa politică, așa cum este ea, dezbinată și obsedată de conflict și de acapararea politică a tuturor resurselor, să facă un pact politic pentru a lucra la o viziune și la o strategie pe care să le respectăm măcar pentru un deceniu. Este posibilă o viziune care să cuprindă și satul românesc, cu oamenii lui cu tot?
Ieșind de la reuniune, unul dintre participanții la întâlnire a venit după mine, un om care a investit în industria alimentară încă din aul 1990. ”Domnule, mi-a spus el, fiecare partid când a ajuns la putere nu s-a gândit la agricultură și la oameni, ci doar la interesele oamenilor din partidului lui sau a sponsorilor”.
Cumva, aveam și eu această bănuială, dar acest om cu experiență mi-a mai introdus un cui în inimă și mi-a adus în față o dilemă, generată și de faptul că, mergând spre casă, mi-am adus aminte de un studiu realizat de Academia Română, prin 2015, și de unde am înțeles că atât la Bruxelles, cât și la București, marile exploatatii agricole dictează politicile din agricultură.
Poate că în țările vestice acest lucru nu este o problema, dar la noi ea poate să blocheze dezvoltarea și să ducă la o și mai mare depopulare a satelor și la sărăcirea comunităților. Același studiu arăta că satele din jurul marilor exploatații sărăcesc tot mai mult și mulți oameni pleacă la muncă în străinătate.
Ce facem atunci cu România rurală? În țara Noastră, 94,6% din exploatațiile agricole românești sunt ferme mici, de subzistență, care dețin cel mult 5 hectare de teren agricol, 5,1 % sunt ferme mijlocii (vreo 200.000 de proprietar) și doar 0,1% sunt ferme mari. Mai exact, fermele mici dețin 37,9% din terenul agricol, cele mijlocii 32,2%, iar fermele mari 29,8%.
E adevărat că agricultura modernă se face pe marile exploatații, dar într-o agricultură atât de polarizată este nevoie de echilibru, iar capitalismul sălbatic trebuie ponderat cu o viziune de stânga, care caută un optim social nu doar profitul cu orice preț.
Influența marilor proprietari a fost vizibilă în toate deciziile legate de inițiative europene care ar fi sprijinit un optim social și dezvoltarea durabilă în avantajul tuturor.
Politicienii, și nu doar ei, s-au opus plafonării subvențiilor agricole la un maximum de 100.000 de euro/exploatație, interzicerii utilizării unor pesticide (neonicotinoide) în câmp deschis – distrugătoare pentru apicultură, interzicerea utilizării ierbicidelor pe bază de glifosat și altele.
Și modul de repartiție a banilor europeni din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), cât și din FEADR (Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală) a fost făcută de autoritățile de la București în funcție de interesele marilor exploatații agricole. România a alocat printre cele mai mari procente dintre toate țările comunitare pentru ”Dezvoltare rurală” - 40%, bani care au ajuns în conturile marilor ferme, folosite pentru achiziții tehnologice și silozuri.
Din banii rămași, adică 60% pentru plăți directe, subvențiile pe suprafață, tot marii proprietari au luat partea cea mai grasă. Au fost considerate eligibile doar 9.000.000 de hectare (vreo 3.500.000, ale celor mici, în general), în jur de vreo 120 exploatații au primit peste 500.000 de euro pe an. Un exemplu, concesiunea dată de statul român firmei SC Agricost SA (peste 50.000 de hectare) în Insula Mare a Brăilei, vândută firmei Al Dahra din Abu Dhabi, primește subvenții europene în valoare de aproape 30 milioane euro pe an. Cât primesc cei mici: sume ridicole; 221.090 de familii au primit sub 1250 de euro pe an, iar 491.250 de gospodari au primit fiecare sub 500 de euro pe an.
Deci, dilema cu care m-am ales, în urma întâlnirii, este următoare: vom putea noi, partid de stânga, să găsim puterea, inteligența și luciditatea pentru a opri sărăcirea satelor românești prin aceste forme de creștere a inegalității dintre oameni? Banii europeni sunt destinați creșterii coeziunii sociale și dezvoltării comunităților și mai puțin dezvoltării capitalismului, care poate să-și creeze singur resurse.
Sper că Noul PSD va înțelege asta și vom putea realiza un proiect de dezvoltare pentru satul românesc, văzut ca unitate organică, cum spunea marele sociolog Dimitrie Gusti, nu doar ca resursă de muncă sau sursă de profit pentru marii latifundiari.
