Zgomotul electoral al “localelor” de la București și din întreaga țară a acoperit cu totul temele europene și miza constituirii unui nou Parlament European (PE). În restul Europei, confruntările electorale ce au dat structura următorului legislativ comunitar și implicit următoarea Comisie Europeană au produs cutremure politice și au scos la scenă deschisă platforme al căror glas s-a auzit din ce în ce mai tare decât vocea economiei reale. Vom vedea cum anume se va împăca noua structură a PE cu viziunea de guvernare a economiei comunitare ce ne va veni de la următoarea Comisie Europeană. Cert este că Uniunea Europeană va trebui să țină cont mult mai serios de “vocea economiei”. Care și-a lansat deja un strigăt de avertizare chiar la începutul anului, când conducători ai peste 1000 de organizații din 25 de sectoare industriale europene și industriași cu circa 8 milioane de angajați au tras un puternic semnal de alarmă cu privire la situația critică și la “provocările istorice” cu care se confruntă industriile de bază din Europa. Corporațiile și firmele mici și mijlocii sunt lovite de cea mai severă recesiune economică din ultimul deceniu, cu cerere în scădere, cu costuri de producție în continuă creștere și cu “investiții ce se îndreaptă spre alte meleaguri”, arată documentul intitulat „Declarația de la Anvers”. Trebuie de remarcat și faptul că manifestul industriașilor fusese lansat public la doar o zi după ce ministrul german al economiei și cel francez de finanțe - adică cei mai importanți doi miniștri europeni de la care se presupunea că “vine lumina” în ceea ce privește direcția de dezvoltare occidentală - anunțau că vor să reducă birocrația europeană care împiedică dezvoltarea afacerilor comunitare.
“Pactul Verde” și birocrația au ridicat bariere în dezvoltarea sectorului industrial al unei Uniuni Europene ce se regăsește sufocată de competiția dintre economiile SUA și China. Semnatarii „Declarației de la Anvers” au cerut ca prioritatea majoră a agendei strategice a Europei să fie un “acord industrial european”, cu soluții reale la provocările tranziției energetice, cu accent pe competitivitate, reziliență și sustenabilitate. Avertismentul industriașilor privind lipsa de competitivitate a Europei față de China și SUA era făcut public tocmai când birocrația comunitară finalizase recent reglementările climatice cu obiectivul extrem de ambițios - și de aceea și foarte contestat - de a reduce emisiile de carbon cu 90% până în 2040.
În Occident există preocupări serioase cu privire la modul în care politicile publice vor reuși să stimuleze industria europeană și să nu transforme UE într-un organism al unui muzeu continental. Dar la București nu a avut loc nicio dezbatere politică despre ce șanse trebuie să dăm industriei autohtone pentru a fi capabilă să atingă obiectivele de mediu impuse de birocrația de la Bruxelles. Nu am văzut nicio preocupare serioasă cu privire la cum și cât reglementăm economia viitorului sau despre ce finanțări are și câte investiții trebuie să facă România în noile tehnologii necesare pentru conformarea cu Pactul Verde european. Nu am văzut nicio abordare strategică comună a guvernului, a industriei, sindicatelor, institutelor de cercetare și societății civile cu privire la viitorul economiei naționale în contextul tranziției energetice, al transformării economice și al schimbărilor și constrângerilor care survin în plan global și european.
La București lipsește o discuție aprofundată despre presiunile la care este supusă industria românească și mai ales despre mizele politice ale viitoarelor grupuri euro-parlamentare și despre viitorul program de guvernare comunitar. La București este tăcere cu privire la nevoia României ca viitoarea politică europeană să transforme povara “Green Deal” într-un real factor de creștere economică, de finanțare de noi tehnologii, de dezvoltare și de creștere a propriei competitivități.
De aceea cred că toți concetățenii noștri ce, prin votul națiunii, se vor regăsi membri ai noului Parlament European, indiferent de platforma politică din care fac parte acasă, ar trebui să înțeleagă cât mai bine agenda cu care România trebuie să-și joace șansele și să-și construiască alianțele politice astfel încât și industria românească să fie una câștigătoare alături de cele occidentale (germană, franceză, italiană, olandeză etc) deja pregătite să-și adjudece avantaje conjuncturale. După alegerile ce produc un nou Europarlament și o nouă Comisie Europeană, Occidentul dă semne clare că vrea o ajustare a politicilor europene astfel încât să-și susțină propria industrie pe parcursul tranziției energetice.
România trebuie să facă la fel.
Cred că Bucureștiul are nevoie de propria sa “Declarație de la Anvers”.
