33 de porumbei pe casa lui Ciprian Porumbescu

S-a născut în 1918. Ultimul dintre cei 9 copii ai unei familii de țărani din satul Lechința, Țara Oașului. Nu a apucat să-și vadă tatăl. Murise pe front cu câteva luni înainte de a se naște.

Nu vorbea despre foamea cruntă pe care a îndurat-o când a fost mic decât atunci când copiii făceau mofturi la mâncare. Și nici atunci nu își ducea vorba până la capăt. “Dacă ați ști voi ce pot mânca oamenii când le e foame!” Ajunsă la capătul puterilor, mama a trebuit să-l trimită de acasă. Era prea mic ca să-i fie de vreun ajutor și avea prea multe guri de hrănit. La nici 10 ani, l-a urcat în tren. Avea să-l mai vadă după 16 ani.

La București îl aștepta vărul unui vecin. Lucra ca om bun la toate într-un magazin de dulciuri, pe Lipscani. Acolo a fost primit și el, ca băiat de prăvălie. Bani nu a câștigat deloc, la început, dar a scăpat de foame suficient cât să nu-i mai stea mintea tot timpul doar la mâncare. Muncea de la cinci dimineața la zece seara, iar când termina primea o parte din dulciurile care a doua zi nu mai erau bune.

Era timid și ascultător. După viața grea de care avusese parte până atunci i se părea o joacă să măture, să șteargă praful, să țină ordine în vitrine. Să care și să despacheteze cutiile cu delicatese era o plăcere. Era harnic fără efort. De parcă dăduse jos din spate un sac de 100 de kilograme. Făcea chiar și cele mai plictisitoare corvezi cu ușurință și chiar cu voioșie.

La 16 ani, știa tot rostul prăvăliei. Patronul, un evreu, îl trata ca pe un fiu. Îl învățase să citească și să socotească și îl lăsa adesea să se descurce singur, cât el avea grijă de celelalte magazine. La 20 și ceva de ani, strânsese suficienți bani și experiență cât să-și deschidă propria afacere. Patronul i-a promis că îl va ajuta. Singura fotografie din anii aceia îl arată îmbrăcat frumos, cu palton și pălărie, pe Calea Victoriei.

A venit, însă, războiul. Patronul a fost deportat în Transnistria, iar el a plecat pe front. La scurt timp, a fost grav rănit la coloană. Trenul în care se afla a fost lovit de o bombă. Doctorii i-au spus că are șanse mici să mai poată umbla vreodată. Dar, dacă nu vrea să le irosească, să stea întins pe spate, nemișcat, o lună. Și a stat. Patru luni, culcat pe o scândură lată, fără să se dea jos, fără să mănânce. A băut doar ceai îndulcit.

A avut noroc. Nu a rămas paralizat, nu l-au mai trimis pe front. După ce s-a întremat și-a găsit de lucru, tot într-un magazin de dulciuri. A stat până și-a făcut suma, după care și-a reluat planul întrerupt. La 25 de ani, și-a deschis propria prăvălie. Până la sfârșitul războiului, avea deja două. Una în Piața Unirii, aproape de Hanul lui Manuc, la intersecția dintre Splai și Șelari. A doua, în Parcul Herăstrău, nu departe de unde azi este complexul H.

Între timp, se însurase. A cunoscut o tânără basarabeancă, ajunsă și rămasă în București printr-o întâmplare. De loc dintr-un sat de lângă Orhei, era nepoata unui înalt funcționar din Ministerul de Interne de la București. Într-o zi, pe când unchiul care fusese în vizită se pregătea să se întoarcă acasă, s-a ascuns printre bagajele din trăsură.

De mult se ruga să o ia cu el să vadă cum e în Capitală, dar fără succes. Unchiul a găsit-o când au ajuns în gară la Chișinău. I s-a făcut milă de ea, i-a trimis o telegramă fratelui în care i-a spus că fata e bine și că o ia cu el la București, două săptămâni, după care o trimite înapoi cu o ordonanță. Se întâmpla în 1940. Cu trei zile înainte de a se întoarce, URSS a dat ultimatum României să părăsească Basarabia. Granița s-a închis. Fata nu s-a mai întors acasă și nu și-a mai văzut părinții, fratele și sora, până la moartea lui Stalin. 13 ani.

Oșanul și basarabeanca s-au cunoscut într-un București bombardat, pe un pod, deasupra liniilor de cale ferată de la Gara de Est. Ea căra găleți cu apă, el a ajutat-o. După câteva luni, s-a dus să o pețească. Când a intrat în curtea unchiului, a căzut într-un gură de canal lăsată descoperită. Cu capul spart, înfășurat într-un bandaj, plin de sânge și de vânătăi, cu hainele cele mai bune murdare și zdrențuite, le-a spus că este om serios și că va avea grijă de ea.

Peste o vreme, au cumpărat o casă în apropierea Barierei Vergului, îmbracată în viță sălbatică. Strada se numea Lupiței, după numele locuitorilor de dinainte de a fi ridicată prima casă. Era o mahala aparte, populată de un amestec de funcționari de bănci, mici negustori, profesori, mecanici de uzine și țigani lăutari. Adunătura de nații era pe măsură. Erau câte una, două familii de evrei, greci, italieni, unguri și nemți.

Coabitarea era destul de pașnică. În afara unor certuri pe fructele care atârnau peste curțile vecinilor, cu înjurături în șapte limbi și pe pisici schilodite pentru că furau șnițelele pregătite pentru masa de seara, mai nimic serios. Singurele tulburări apăreau vara, duminicile dimineața, când se spărgeau nunțile țiganilor.

În corturile gigantice, întinse pe toată lățimea străzii, din care se intra direct din casele lăutarilor, se încingeau bătăi crunte. Se scoteau cuțitele și se aruncau topoare din poartă în poartă. Ocazional, răniții erau târâți pe jos, de mâini, până la spitalul Caritas, sau Evreiesc, după cum era cunoscut atunci.

Într-o anexă a casei locuiau și cofetarii. Un turc și un armean, care făceau alvița, acadelele, ciocolata, baclavalele, halvița și siropurile pe care le vindeau în cele două magazine. Au plătit bani grei pe aparatele de făcut sirop. Niște bijuterii tehnice nemțești, care măsurau cu precizie cantitățile de concentrat și de sifon.

Când au făcut investiția nu erau mai mult de zece în tot Bucureștiul. Duminica, în Herăstrău, în special, oamenii stăteau la coadă. Nu doar pentru sirop, ci și ca să le vadă. Mișcările sacadate, de roboți artizanali, precizia de ceas elvețian, țăcănitul pieselor care dozau siropul, fâsâitul sifonului rece scurs în pahare făceau din ele atracție de bâlci.

Tinerii însurăței munceau pe rupte. Zilele începeau la 4 dimineața, când se livrau blocurile de gheață. Continuau cu transportul dulciurilor făcute în casă și cu primitul patiseriei de la alți furnizori, cu aranjatul vitrinelor. Totul trebuia să fie gata la ora 7. Atunci venea primul val de cumpărători. Cei care înșfăcau în grabă, în drum spre muncă, un covrig, un pateu cu brânză sau un ștrudel cu mere. Ziua se termina pe la 9, după ce făceau ”monetarul” și pregăteau totul pentru a doua zi.

Au fost ani grei dar și foarte frumoși. Au muncit până la epuizare, dar au făcut și bani. Mulți. Atât de mulți încât butoiul cu varză din cămară, sub care oșanul îi ascundea în fiecare seară, creștea cu câțiva centimetri pe lună.

Era mândru de ceea ce reușise, dar se și îndârjise. Voia de la el și de la ceilalți mai mult. Cerea ca totul să fie bine făcut, ura peticelile, cerea curățenie lună, cerea punctualitate. Cerea cuvânt respectat și vedea negru în fața ochilor când un neisprăvit îi făcea viața grea, pentru că trebuia să repare după el.

Neisprăvit. A fost singurul cuvânt de ocară pe care familia l-a auzit vreodată din gura lui. Dar cădea ca o ghilotină. Jumătate sentință, pronunțată fără patimă, jumătate constatare seacă, menită să exprime atât și nimic mai mult: omul la care se referea nu era isprăvit, nu era terminat. Dacă ar fi fost, nu ar fi făcut lucrurile de mântuială. Nu și-ar fi bătut joc de meserie, de el și de cei din jur.

Oșanul nu era doar îndârjit, ci și zgârcit. Se obișnuise cu puțin și nu îi venea ușor să se despartă de bani, la cât de mult muncea pentru ei. Așa se face că după doi ani casa era tot aproape goală. Soția îl pisa în fiecare seară să mai ia una alta, dar nu a fost de clintit. Până la urmă, ea nu a mai răbdat. A băgat mâna adânc sub butoiul cu varză. A mers la magazine și l-a așteptat seara cu casa gata. A fost la un pas de infarct când a înțeles câți bani cheltuise.

Altă dată, a fost cât pe ce să se înece. Trebuia să care câteva tuburi cu oxigen la prăvălia din Herăstrău, iar cărăușul a mărit prețul. A decis să le ducă singur cu o barcă de agrement. Soția i-a spus să nu o facă. S-a strâns lumea pe mal, ca la urs, să vadă cum un nebun cară tuburi de oxigen într-o barcă ce stătea să se scufunde. Apa era la câțiva centimetri de marginea ei. Când un vapor a trecut prin apropiere valurile au umplut-o. Salvarea a fost că s-a scufundat aproape de mal.

Peste câțiva ani avea să înțeleagă că era bun doar să muncească. Și că basarabeanca știa mai mult decât să cheltuiască. Era mai pricepută decât el cu banii și avea și noroc cu carul.

În ziua în care s-a anunțat stabilizarea monetară, în 1947, a venit alergând acasă, cu părul vâlvoi. Voia să-și recupereze comoara de sub butoiul cu varză, pentru a salva ce mai putea din ea. Prea târziu.

Noul regim decisese în secret să îi sărăcească pe moșieri, pe burghezi, pe negustori. Pe toți cei care strânseseră avere. Au limitat conversia banilor vechi în bani noi. Doar 3 milioane putea să schimbe, limita pentru angajați, adică 160 de lei noi. Cât însemna asta? Puțin peste o jumătate de salariu.

Din fericire, sub butoi nu mai era nimic. Soția aflase că vine stabilizarea de la o vecină, soția unui funcționar de bancă. Îi luase pe toți cu aproape o săptămână în urmă și cumpărase bijuterii. Un săculeț cu inele, lănțișoare, cercei și brățari de aur. Din el aveau să trăiască aproape 40 de ani. Ar fi vrut să o certe, dar știa că dacă i-ar fi spus, nu ar fi lăsat-o să riște toată agoniseala familiei.

A fost momentul în care a înțeles că nu mai are niciun control asupra destinului său. În curând avea să înțeleagă că și tot ce prețuia în viață, hărnicia, cinstea, respectarea cuvântului dat, se devaloriza rapid. Și că indiferent ce va face, s-ar putea să iasă înfrânt.

A doua lovitură nu au mai putut să o pareze. Le-au naționalizat magazinele. În România comunistă nu puteau să existe șomeri, așa că i-au făcut angajați în propria lor afacere. Nu orice fel de angajați. Muncitori necalificați. Pentru că nu aveau studii. Așa scria pe cartea lor de muncă. Salariile erau pe măsură. 200 și ceva de lei pe lună.

Nu au înebunit. S-au agățat de speranța că e imposibil ca situația să nu revină la normal, în scurt timp. Nu știau să facă altceva, așa că au continuat să muncească la fel ca înainte. 14 ore pe zi. Pentru un patron care nu dădea doi bani pe calitate, productivitate sau pe ce spune clientul. Statul comunist. Turcul și armeanul au devenit și ei angajați într-o fabrică de stat. Au dispărut și furnizorii, naționalizați la rândul lor. Statul livra totul. Și totul era după chipul și asemănarea celor care se instalaseră în fruntea lui.

În mai puțin de un an, gheața nu mai venea la timp. Iar când ajungea, blocurile erau pe jumătate topite. Pateurile nu mai erau la fel fe gustoase, pentru că rețetarul se schimbase. Nu mai puneau decât un sfert din cantitatea de grăsime. Siropurile nu mai erau la fel de bune. Zahărul se înjumătățise. Ciocolata avea gust rânced, iar culoarea neagră se transformase într-un maro spălăcit. Ștrudelul cu mere era plin de sâmburi. Iar oșanul se simțea în continuare responsabil pentru tot ce punea pe rafturi, ca și cum afacerea i-ar mai fi aparținut. Nu știa unde să se ascundă când vedea fețele dezamagite ale clienților vechi.

Viața i se umpluse de neisprăviți. Zilele la muncă erau din ce în ce mai negre. Bătaia de joc devenea normă. Frustrarea îl acrea. Nu mai găsea nicio plăcere în ceea ce făcuse cu pasiune. Era tot timpul nervos. Se pierdea. Toate reperele de normalitate dispăreau sau erau pervertite de noua realitate. Defectele deveneau calități, calitățile, defecte.

Singurele momente de bucurie le găsea acasă. În familie, dar și între prieteni. Aproape în fiecare duminică, în casa îmbrăcată în viță sălbatică se strângeau zeci de prieteni. Cei mai mulți, foști patroni de mici afaceri, ca și ei. Se întindea o masă lungă, care traversa cele trei încăperi, pe care se puneau mâncarea gătită de basarabeancă și delicatesele aduse de fiecare dintre ei. Acolo, pentru câteva ore, totul era ca înainte. Mâncarea adevărată, gustoasă, iar discuțiile sincere. Acolo, oșanul renăștea. Nu era zgârcit nici cu bucatele, nici cu vinul, nici cu vorba.

Ani de zile, mesele de duminică au fost ancora care i-a ținut pe toți în viață. Își luau speranță unul de la altul. Se convingeau reciproc că regimul care le dăduse viețile peste cap nu avea cum să reziste la nesfârșit. Sigur, americanii pregătesc ceva! Mascarada pusă în scenă de noii conducători, minciunile repetate la nesfârșit, sovietizarea, arestările și procesele înscenate, toate aveau să se termine în curând.

Pe nesimțite, însă, prietenii au început să se împuțineze. Unii au murit de inimă rea, după ce statul le-a băgat în case alte câteva familii, unii au fost arestați, alții au fugit. Pe masă, din ce în ce mai puține delicatese. Discuțiile, șoptite. Seara, se trăgeau draperiile.

Și strada se schimba. Fiecare casă ascundea un secret. Un deținut politic, un securist, un negustor sau un meseriaș transformat în muncitor necalificat, un nou secretar de partid, un tânăr care nu putea da la facultate pentru că părinții nu aveau origini sănătoase, un turnător, un descurcăreț care îți făcea rost de orice.

Nici țiganii nu au rămas la fel. Din ce în ce mai puțini copii de lăutari mai învățau să cânte la instrumente. Se făceau șoferi de camioane sau basculante. Câștigau mai bine vânzând benzina furată decât dacă ar fi cântat la nunți. Fetele vindeau cornete cu semințe și mai târziu acadele sau țigări.

Alții s-au angajat la depozitul de lemne, alții la centrul de butelii. Nu era nevoie să stai la coadă pentru nimic. Dacă aveai bani, îți aduceau lemnele sau buteliile la poartă. Armonia s-a stricat. Ei conduceau strada. Muzica tare nu se mai auzea doar la nunți, ci tot timpul. Vara era petrece continuă până târziu în noapte.

Degeaba le spuneau vecinii că vor să doarmă. Li se răspundea obraznic. După o vreme, nimeni nu a mai îndrăznit să le spună nimic. Nici că aruncă gunoiul în mijlocul străzii, nici că lasă copiii să umble goi, nici că înjură în gura mare, nici că mai dispare te miri ce de prin curți. Aproape niciunul nu mai dădea bună ziua.

Într-o zi, oșanul s-a supărat pe cei cu gheața și a făcut comoție cerebrală. Doctorii i-au dat șanse mici de supraviețuire. Dar s-a încăpățânat și a respectat întocmai ce i s-a spus să facă. Nu a mai pus gura pe sare până a murit, 20 de ani mai târziu.

În fiecare zi, făcea cei cinci kilometri pe jos recomandați, în susul și în josul străzii, rostind neîncetat ”33 de porumbei pe casa lui Ciprian Porumbescu.” Era exrcițiul pentru recăpătarea vorbirii. De multe ori, copiii se țineau scai de el și îl îngânau. Toată strada răsuna de țipetele lor. 33 de porumbei pe casa lui Ciprian Porumbescu, 33 de porumbei pe casa lui Ciprian Porumbescu, 33 de porumbei pe casa lui Ciprian Porumbescu. Nu le spunea nimic, nu îi alunga. Mergea mai departe.

Nu a mai putut munci. În schimb, își făcea de lucru pe lângă casă. Tăia vița de vie, culegea strugurii, căra lemnele de foc din pivniță, făcea cumpărături, punea masa, strângea masa. Doar de gătit nu a gătit niciodată.

Când a înlocuit sobele cu lemne cu sobe pe gaz, misiunea sa a devenit aprovizionarea casei cu petrol. La aproape 70 de ani, stătea zile în șir la coadă, uneori de dimineața până seara, indiferent dacă erau minus 20 sau 40 de grade, cu un cărucior pe care montase un butoi. Se sufoca de indignare când unii erau băgați în față și serviți înaintea celorlalți. Se înroșea, ochii îi ieșeau din cap, își pierdea glasul și nu mai putea rosti un cuvânt. Când avea noroc și reușea să umple butoiul, îl târa cu greu până acasă, ajutat de un nepot cam firav.

Lupta pentru gaz și creșterea nepotului îi ocupa mai tot timpul. Erau singuri acasă până când soția și fiica se întorceau de la servici. Seara, îl lua cu el în dormitor când asculta Europa Liberă. Se băgau sub pătură cu tot cu radio, ca să nu audă vecinii. Când popa venea cu Boboteaza, stingea luminile și îi spunea să nu scoată un cuvânt. ”Nu o să îi primesc niciodată pe neisprăviții ăștia, care mi-au furat biserica.”

Când nepotul a mai crescut, îl trimitea vara, în vacanțe, la fostul lor magazin, unde soția încă lucra. Tot ca muncitor necalificat, după 40 de ani. Aparatele de făcut sirop mai funcționau. Siropul, însă, nu mai avea același gust. Și nici rece nu era. Gheața devenise un lux. L-a învățat cum să aranjeze pateurile și ștrudelele în vitrină, cum să le ferească de soare și cum să facă monetarul. Când ajungea acasă, tricoul îi era plin cu pete de la sirop. Nu mai existau meșteri care să știe să le regleze, astfel încât lichidul să curgă cum trebuie în pahare.

Într-o zi, pentru că vânzările mergeau prost, l-a trimis la metrou cu două ”capse”, una cu trigoane, cu pateuri. Acolo era vad. Nici nu a apucat să vândă și l-au luat doi milițieni. L-au scos din arest după milogeli și explicații că dacă nu vindeau suficient riscau să nu facă ”planul.” Chiar le păsa de ”plan.”

Într-o zi de aprilie, în 1987, au venit acasă doi funcționari de la primărie. I-au înștiințat că peste două luni casa lor avea să fie demolată. Stătea în calea grandiosului plan de sistematizare a axei Casa Poporului – Bulevardul Decebal – Piața Alba Iulia. S-a înegrit la față. Funcționarii i-au dat o listă cu trei apartamente, din care să-și aleagă unul, în locul casei. Nu a vrut să le vadă. Le-a spus copiiilor să decidă ei.

Peste trei săptămâni, când nici nu apucaseră să împacheteze, funcționarii au revenit. Le-au spus că termenul de demolare a fost devansat. În două zile trebuiau să plece. Nu mai aveau dreptul să aleagă dintre cele trei apartamente, pentru că două se ocupaseră. În schimbul casei îmbracate în viță sălbatică, le-a fost repartizat un apartament de trei camere. Într-un bloc încă neterminat, pe strada Secuilor, în Berceni.

În cele două zile pe care le-au avut la dispoziție nu au apucat să strângă nici jumătate din ce strânseseră într-o viață. Oșanul a ținut morțiș să ia un singur lucru. Tuburile cu oxigen pentru care fusese la un pas să se înece. Le ținuse ascunse în pivniță, camuflate sub o mulțime de vechituri, după naționalizare. Fusese comoara lui, pe care nu a vrut să o lase sub niciun chip comuniștilor.

Au putut lua doar ce a încăput în remorca unui tractor. Peste mobilă, covoare, frigider, aragaz, așternuturi, fețe de masă, veselă și haine, au pus câteva pături. Deasupra lor s-au urcat soția, fiica și nepotul. El a fost pus în cabină, lângă tractorist. Arătau ca niște refugiați de război. Războiul unor conducători demenți împotriva propriului popor. Nici nu ajunseseră în capătul străzii Lupiței și a început demolarea. Când au întors capul, pentru a-și lua adio de la casă, cupa excavatorului mușca din acoperiș.

A murit un an mai târziu. De inimă rea. Apartamentul în care se mutaseră nu era nici tencuit când i-a lăsat tractorul. Luni de zile au trăit cu muncitorii, în miros de mortar și humă, în frig și în umezeală. A murit delirând că vine să-l ia Miliția pentru că soția cumpărase de pe șantier o pungă cu chit, ca să oprească vântul să treacă de ferestre. Niciodată nu cumpărase ceva de furat. Niciodată nu a știut de la cine reușise nevasta lui să cumpere mâncare în ultimii ani.

Oșanul Gheorghe Pașca, bunicul meu, a murit cu un an înainte de Ceaușescu. Nu a apucat să guste din extazul efemer al Revoluției. Nu a trăit dezamăgirea venirii la putere a lui Ilescu. Nici mineriadele. Nici noua ”naționalizare”, trecerea economiei în proprietatea privată a urmașilor comuniștilor și a securiștilor. Nici venirea americanilor. Nici bucuria intrării în NATO și în UE. Nici dezamăgirea ratării multora dintre beneficiile acestor alianțe. Și nici groaza clipei de față, când suntem pe cale să pierdem tot ce am câștigat și să ne întoarcem la izolarea și mizeria care au marcat sfârșitul generației lui.

Pentru mine, povestea lui, povestea familiei mele, este parte esențială din istoria ultimilor 100 de ani ai României. Ce ar fi spus el azi despre Marea Unire? Că nu a fost isprăvită. Că nu am încheiat veacul cum se cuvine. Ce rețin eu din povestea lui și a familiei mele? Bunicii și părinții au avut ghinionul unei conjucturi istorice dramatice. Indiferent cât s-au chinuit să facă lucrurile așa cum trebuie, rezultatul final nu a depins de ei. Și dacă ar fi avut curajul să se răzvrătească împotriva nedreptăților, nu ar fi schimbat nimic. Au fost sub vremi.

Nu e cazul generației mele și cu atât mai puțin cazul generației care vine. Noi beneficiem de o conjuctură istorică favorabilă. Încă. Nu avem nicio scuză să nu reparăm ce nu au reușit ei. Nu avem nicio scuză să nu așezăm următorii 100 de ani ai țării pe baze sănătoase.

Un singur lucru trebuie să înțelegem. Că nu va fi suficient să fim harnici, disciplinați și să avem cuvânt. Dacă vom lăsa capul în jos și vom accepta docil nedreptățile vom necinsti sacrificiul înaintașilor, vom rata șansa imensă pe care ne-o oferă clipa și vom compromite viitorul copiilor noștri. Nu le vom lăsa altă șansă ca să-și găseasă împlinirea decât să fugă din țară. Ori învățăm să luptăm, ori vom fi învinși de cei care insistă cu îndârjire să readucă România în cea mai neagră perioadă din istoria ei.