Revoluția română din 1989 e tot mai departe. Cu toate acestea, în cazul în care nu știați, Revoluția începută acum 34 de ani continuă. Pentru că, de fapt, ea încă nu s-a terminat. Rănile deschise atunci nu s-au închis: nici acum nu știm vinovații, nici acum nu știm cine au fost derbedeii care au tras „în noi, după 22”. Filmul „Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, relatează un episod sordid petrecut în zilele Revoluției române la Sibiu: cel în care milițienii și securiștii din oraș au căzut, pentru scurt timp - câteva zile - de partea greșită a istoriei și au trăit pe propria lor piele experiența „civililor” care aveau neșansa să ajungă în beciurile Miliției ori Securității.
Securiști și milițieni ajunși la bulău? Securiști bătuți în stradă cu bâtele? Securist care-și ia un glonț în cap? Iată niște imagini de-a dreptul cathartice pentru cineva care a trăit în comunism. E greu, foarte greu, pentru o astfel de persoană să „empatizeze” cu personajele de pe ecran - oricât de bine și convingător își joacă - și chiar joacă! - actorii rolurile de „băieți buni în uniforme albastre”.
Regizorul Tudor Giurgiu are meritul de încerca măcar să te scoată din zona asta de confort cu o viziune care-ți prezintă o zonă până acum interzisă: „latura umană și familistă” a securistului-milițian al României anilor '80.
Doar că execuția lasă de dorit: ne aflăm pe o gheață foarte subțire, care crapă ușor sub greutatea filmului, încă din primele sale minute: vezi securiști făcuți bucăți ori milițieni snopiți în bătaie și - ce surpriză - nu empatizezi cu personajele lor. Vezi, în schimb un „civil” care strigă „Criminalilor!” după ce niște militari tâmpiți îi ciuruiesc mașina pentru că nu a oprit la „baraj” și îi omoară copilul. Aproape imediat „civilul” devastat e arestat sub acuzația de terorism și - ce surpriză - cu el empatizezi.
Citește și: „Cazul inginerului Ursu”: Ceaușescu a supraviețuit Revoluției, iar fantoma Securității încă mai bântuie prin tribunalele României
Latura de brute, de ce însemna să fii securist în timpul lui Ceaușescu, e omisă prea lejer în „Libertate”, un film care poate fi urmărit în prezent în România pe platforma de streaming Netflix.
Armata a tras în noi. Și puțin și în ei
Regizorul „nu vrea să judece” și încearcă să prezintă lucrurile cât mai „imparțial” și „așa cum au fost”, fără a arăta cu bățul cine-s ăia buni și ăia răi. Rezultatul e că cel puțin în prima oră filmul ni se înfățișează ca o docudramă a la Sergiu Nicolaescu, cu actori care-și mitraliază replici decupate parcă din stenogramele procuraturii militare.
În primele secvențe, vedem niște băieți care se plimbă pe culoare și prin birouri, gata să le sară arcul. Pentru cineva născut după Revoluție, e aproape imposibil să-ți dai seama cine joacă pe cine: militarii MApN poartă la guler petlițe roșii ori negre (specifice „armelor tehnice” din perioada aceea: tancuri, transmisiuni etc.), securiștii poartă petlițe albastre - care arată o atenție la detalii în contrast cu explicarea lucrurilor la scară mare.
Apoi, începe măcelul: armata începe să tragă ca orbeții în securiști și milițieni care, odată ieșiți afară din clădire, sunt luați în primire de hoardele de revoluționari, care sar să-i linșeze, nu altceva.
Revoluționarii care atacă cadrele MAI arată ca niște brute însetate de sânge iar Revoluția română ni se înfățișează preț de câteva minute ca o proto-mineriadă, cu securiștii pe post de victime și revoluționarii pe post de mineri.
Securiștii-milițieni ajung apoi în custodia armatei și aici începe micul lor calvar: sunt aruncați într-un bazin fără apă să zacă. Stau acolo cu sutele, zile, săptămâni sub amenințarea Kalașnikoavelor militarilor din MApN.
Episodul e unul real: în timpul revoluției de la Sibiu, peste 500 de persoane - membri ai Miliției ori Securității dar și civili care au avut ghinionul să fie tratați drept „teroriști” au fost aruncați la grămadă în bazinul de înot, desecat, al UM 01512, în prezent Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
Acolo s-a desfășurat, în toată splendoarea sa, un măcel 100% românesc în care marea majoritate a celor care s-au ucis între ei erau efectiv vecini, cunoștințe, oameni care se știau foarte bine, își duceau copiii împreună la școală, detalii cruciale, dar mult prea vag insinuate în film (mai ales pentru cineva nu foarte familiarizat cu subiectul).
Destul cu criticile, să enumerăm și „aspectele pozitive”. Căci filmul „Libertate” nu duce deloc lipsă de ele
Filmul descrie extrem de fidel degringolada acelor zile - cine a tras? de unde ați tras? Voi ați tras primii! Ba nu, voi! E acolo o „ceață a războiului”, cu toate obsesiile și accentele de grandomanie tipice militarilor în astfel de situații teribil de autentic redată.
Scenele de haos și cele de acțiune sunt profi filmate „on the move” și/sau „one take” - rar așa meșteșug la un film românesc. Momentul cu milițieni care sar gardul unității militare ca să scape de mulțime și sunt ciuruiți de militarii din garnizoană - fapt real - e extrem de „autentic”: scenele de dialog întrerupt de împușcături între milițienii terifiați și soldații năuci sunt mult mai încărcate de dramatism decât majoritatea scenelor din „bazin” de pildă.
O altă reușită a filmului: distribuția. Avem iată și la noi ceea ce peste Ocean se cheamă ensemble cast: cei mai cunoscuți actori ai momentului în roluri mari și mici, adaptându-se cu toată forța talentului pentru a se plia pe personajele interpretate: Marius Manole, un doctor rătăcit și în pragul depresiei după prima noapte „ca la război” a Revoluției; Iulian Postelnicu ]n rolul „eroului” decăzut ulterior la rangul de „călău” al Revoluției, în persoana locotenent-colonelului MApN Aurel Dragomir; Andi Vasluianu, procuroul militar șmecheraș și unsuros; Alex Calangiu (practic, rol principal, al milițianului de la „Judiciară” disperat să ajungă la botezul fiică-sii), Alexandru Papadopol - securistul simpatic care te face pe la spate; sau Cuzin Toma în rolul „civilului” nefericit aruncat la grămadă în bazin după ce militarii i-au împușcat copilul la un checkpoint la care nu oprise mașina.
Libertate, neegalitate, nefraternitate. Verdict: Revoluția continuă
În bazinul de la Sibiu avem puși laolaltă securiști, milițieni și mai ales civili: taximetriși, bișnițari, adolescenți, nefericiți care au lucrat la o vilă de protocol și pe care iureșul revoluționar i-a transformat brusc în teroriști. Deasupra tuturor, ca într-o minidictatură militară avem soldații cu Kalașnikoavele cu glonț pe țeavă.
Abia din a doua jumătate a filmului, când „apele” din bazin încep a se separa, iar fiecare „grupă” își face propria bisericuță (securiștii cu securiștii, milițienii cu milițienii, civilii cu civilii), vălul începe să se ridice încet și începem a întrezări fiarele. Creaturile cu petlițe albastre și figuri cenușii încep să-și rearate colții și să-și recâștige - timid, la început - încrederea și insolența. Și să le revină pe mecle acea sfidare tipică față de toți cei care nu sunt „ca ei”.
Ăsta e și momentul în care filmul începe să devină chiar foarte bun: pentru că abia acum personajele șterse de la început capătă consistență, devin „întregi” și nu mai stai cu degeteul pe telecomandă ca să dai rewind să-ți amintești „cine e ăla”.
Vedem apoi decupate și alte felii de viață care prind contur dincolo de bazinul ăla nenorocit. Începi - abia atât de târziu - să empatizezi cu unul, să urăști sincer un altul.
Și apoi, filmul se termină fără niciun foc de avertisment. Apare celebrul ecran negru cu ceva text scris despre ce s-a întâmplat la Revoluție și apoi genericul, să cânte muzica, tovarăși! Spectatorul e lăsat - nu-i așa? - „să tragă singur concluziile”. Ciudat și trist acest film, pornit cu cele mai bune intenții și încheiat cu atâta confuzie în capetele noastre. Fix ca povestea Revoluției române. Care continuă.
