Din|interior. Doi bărbați, tată și fiu, au mers 17.000 de kilometri pe motocicletă, până în inima Asiei Centrale
Au dormit în cort şi în iurte, s-au spălat în râu, au mâncat conserve şi s-au întors acasă, ferm convinşi că au descoperit în Asia reţeta fericirii. Aflam acum totul despre aventura lor, din interior.
A fost marea călătorie a vieţii lor. Vara aceasta, Valeriu şi Theodor Pană, tată şi fiu, au renunţat la vacanţa all-inclusive, s-au urcat pe motociclete şi au pornit într-o aventură riscantă. 17.000 de kilometri din Bucureşti, până în inima Asiei Centrale şi înapoi, fără să știe dacă se vor întoarce întregi. Au traversat Munţii Altai, Tian Shan şi Pamir și au trecut de la zero grade, la 45 de grade. Au străbătut Rusia pe o furtună puternică. Au dormit la cort, în fân, în iurte şi în parcări. S-au spălat în râu şi au făcut 8.000 de poze. Și spun că ei nu sunt turişti, ci călători.
„N-am avut unde să face duș trei săptămâni”, povestește Theodor.
„E o diferenţă între a face această călătorie la 62 de ani, cât am făcut-o eu, şi a o face la 25 de ani, cum a făcut-o Teo”, spune Valeriu Pană.
În ultimii ani, mulți români călătoresc la fel ca ei: prin forțe proprii. Cu bicicleta, cu motocicleta sau la pas. Lasă deoparte orașul, betoanele și vacanțele scumpe, ca să vadă lumea cu alți ochi. Cel mai cunoscut călător român este Mihai Barbu, fotograful care în 2009 a mers pe două roți 46.000 de kilometri, singur, până în Mongolia și înapoi. Și, cu mândrie națională și umor, a pus în mijlocul stepei mongole un indicator cu numărul de kilometri până acasă, la Petrila.
Au urmat exemplul lui Mihai Barbu. Anul trecut Valeriu și Teo și-au amintit de visul lor vechi de a vedea Himalaya și și-au spus: „Bă, ia stai puţin că s-ar putea să se poată!”.
Și s-a putut, dar cu un preț.
„Renunţi la o cameră curată de hotel pe care o găsesc în Odessa, pe care o găsesc în Sankt Petersburg, pe care o găsesc în Astana. Şi dorm pe marginea drumului cu şoferii, în nişte paturi când habar n-am de când e cearceaful ăla acolo”, explică Valeriu.
Teo a făcut fotografie și a fost director de proiect într-o companie de parcuri fotovoltaice. Tatăl, fotoreporter la o publicație, a reparat avioane în tinerețe. A câștigat bine, iar acum are o casă frumoasă și o viață îndestulată.
„Dacă cineva de acolo din ţările alea în care am fost noi, ar vedea în ce condiţii stau eu aici în casa mea, probabil că s-ar mira cum pot să renunţ la confortul şi la luxul din casa mea ca să ajung să mă duc acolo, să stau acolo. Pentru că toţi întrebau: ai casă, ai familie, ai serviciu? Numai că nu te întrebau ce cauţi pe aici”, se amuză Valeriu Pană.
De fapt, nici românii nu i-au prea înțeles. Vecinii au zis ca sunt nebuni să plece așa în necunoscut fără să știe limba, doar cu ghidul româno-rus la ei.
Pe 23 iulie erau pregătiți să dea startul din fața casei.
„Motocicleta era parcată aici în curte, toate cutiile erau pline, rămânea doar să punem geanta pe şa, să bem o cafea şi să plecăm. Mi se părea aşa, că fiecare lucru pe care mai trebuie să-l fac mă îngreunează, e ca o piedică aşa, până efectiv să bag în viteză, să mă urc pe motocicletă şi să plec”, își amintește Theodor.
Şi totuşi, în dimineața plecării, brusc li s-a făcut frică. „Totul o să meargă? Sunt eu în stare să fac toate lucrurile astea? E mai bine să plec sau e mai bine să rămân? Nu mai plec! Pentru că-s prea multe necunoscute”, își spunea Valeriu Pană înainte de a pleca la drum.
Necunoscutele au fost mii de kilometri de pustiu. Doar ei, stepa și cerul. În Ucraina, 450 de kilometri n-au întâlnit nici o localitate, numai stânci și mărăcini. Le părea că sunt singuri pe lume. Peisajul s-a schimbat abia când au ajuns în oraşul Langar din Afganistan.
În Tadjikistan, localnicii i-au poftit în iurta lor din sălbăticie. Aceștia, pe cât erau de simpli și de săraci, pe atât erau de primitori și de curioși.
„Eu eu am avut pe cască montată o cameră de asta de filmat foarte mică, undeva în lateral şi erau foarte curioşi, nu ştiau ce e, să pună mâna, se uitau la ea. Pe urmă ne întrebau cât costă geaca, dacă nu plouă prin ea, GPS-ul, ce e ăsta...”, povestește Theodor.
Apoi, îi întrebau de unde sunt și erau foarte curioși că în România nu se vorbește limba rusă.
Impresionați de curajul lor de a cuceri lumea, mulți asiatici le-au oferit cazare și masă gratis.
„Am văzut oameni care se spală pe dinţi în fiecare zi acolo. La noi nu ştiu câţi oameni se spală pe dinţi în fiecare zi”, mai spune Theodor.
Şi tot în sălbăticiile Asiei au primit una dintre cele mai frumoase lecții de cinste și de omenie din viața lor. S-a întâmplat după s-au ospătat la o iurtă şi au pornit din nou la drum.
„Am văzut venind unul călare destul de repede, cam către noi, să ne taie nouă calea. Şi chiar m-am întrebat ce vrea ăsta cu calul de la noi. Era omul la care noi mâncaserăm, şi mi-a adus aparatul de fotografiat. Îl uitaserăm acolo în iurtă lângă masa unde am stat şi omul, absolut cinstit, absolut corect, mi-a dat aparatul, mi-a mulţumit foarte mult omul, a fost extraordinar”, povestește Valeriu.
Pentru Valeriu, aparatul foto e o comoară neprețuită. În colecția sa de poze a strâns sufletul întreg al Asiei. Ca să găsească lumina perfectă pentru fotografii, a urcat cu motorul până la 4.655 de metri, în pasul Ak Baital din Pamir, numit și Acoperișul Lumii. Acolo, spune Valeriu, timpul curge altfel, iar culorile sunt „nebune”.
Caii lor putere nu i-au ajutat prea mult în Kazahstan, când au trecut prin inima unei furtuni care i-a azvârlit pe contrasens, cu tot cu motoare.
„Putea să ne omoare. Cât vedeai cu ochii numai şosea, stepă stânga, stepă dreapta, am văzut că este vânt în faţa noastră, am văzut că bate vântul, dar nu mi-am putut imagina că vântul ăla poate să fie atat de puternic. Ne-a luat şi ne-a dus pe partea cealaltă. Pe Teo mai puţin, pe mine mai mult. Am avut impresia la un moment dat că şi roata din faţă a pierdut putin contactul”, spune Valeriu.
În Rusia au scăpat întregi ca prin urechile acului. Sunt convinşi că doar norocul i-a salvat de la un accident.
„500 de kilometri pe ploaie torenţială în Rusia, ăla a fost un test. Toată situaţia a devenit periculoasă. Noi eram deja pe un drum cu mii de tiruri care mergeau foarte repede, care împroşcau apă în stânga şi în dreapta, iar noi trebuia să mergem şi noi în rând cu ele, cu 100 - 110 la oră. Când mergi pe ploaie cu viziera lăsată la cască, trebuie să ai totuşi o viteză cât de cât, nu ştiu, 70 - 80, încât apa să se ducă de la curent, de pe vizieră. Dacă mergi mai încet, se pune pe vizieră, nu mai vezi nimic, trebuie să ridici viziera, îţi plouă în ochi, te înţeapă”, explică Theodor.
Printre europeni, călătoriile de cursă lungă sunt deja la moda de zeci de ani. La noi, abia au început. Încă îi numeri pe degete pe românii care au curaj să se desprindă de hoteluri și betoane, și să plece singuri la capătul lumii, ca să guste un alt stil de viață. Iar Teo și Valeriu sunt dovada că poți fi fericit oriunde pe pământ, cu trei tricouri, o hartă, câteva conserve și o inimă deschisă spre lumea larga.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
