DIGICULT. De ce au rămas în România Cristian Tudor Popescu, Ion Caramitru și Tiberiu Soare
Auzim în fiecare zi voci care spun că România nu este o țară în care merită să trăiești. Că numai la alții regulile funcționează, legile se respectă, iar valorile sunt prețuite. În fiecare an, prea mulți români aleg să-și caute norocul dincolo de granițe, dezamăgiți de ceea ce li se oferă acasă. Sunt, totuși, destui aceia care n-au luat niciodată în calcul varianta emigrării. Printre ei, nume importante, personalități ale culturii române. Oameni care fac diferența.
C.T. Popescu: „Eu locuiesc mai mult în limba română, decât în România”
Cristian Tudor Popescu este un reper al publicisticii româneşti și un scriitor apreciat. În România anilor 80 era un tânăr inginer fără perspective. În plin comunism, a avut ocazia să plece și să rămână în America.
„Se pleca foarte greu. Ori fugeai, dacă riscai maximum: te duceai înot peste Dunare și riscai sa fii împușcat, cum au fost atâția, sau te căsătoreai. Eu am avut această opțiune la un moment dat - o doamnă din Statele Unite, româncă, și cu care aș fi putut să mă căsătoresc. Și-acolo ți se făceau șicane, dura cam doi ani de harțuială, pâna îți dădea drumul, dar până la urma plecai”, povestește jurnalistul.
„Am avut această tentativă, am pus formularele mici pe masă - erau două secvențe, formularele mici și formularele mari. Când primeai formularele mari (...) erai intrat în joc. Din momentul ăla chiar plecai. Formularele mici erau preliminare: le completai, dar s-ar putea să n-ajungi niciodată la alea mari. Eu eram la faza calificărilor. Le-am luat, le-am completat, le-am pus pe masă, am stat o noapte, am fumat un pachet de țigări - Carpați de Sf. Gheorghe - m-am uitat la ele și, a doua zi dimineață, le-am rupt și mi-am văzut de treabă. Asta a fost 'plecarea' mea în America, în 1983-1984”, spune Cristian Tudor Popescu.
Ceea ce l-a scutit de un drum dus-întors în America a fost propria sa imaginaţie.
„Am încercat să-mi imaginez cum va fi viața mea acolo. Eu făceam exerciții de genul ăsta. Am scris o carte în vremea aceea, se numea Vremea mânzului sec, în care personajul narator îi povestește iubitei lui de prin mari capitale ale lumii. Cum este la Paris, la Buenos Aires, dar el n-a ieșit din țară nici până la Ruse, în Bulgaria. Are această capacitate de a povesti. Nu era pentru mine prea greu să aplic pe mine însumi acest exercițiu, să mă imaginez la New York - acolo aș fi ajuns. Am făcut exercițiul, 'Popescu la New York' s-ar fi putut numi filmul, mi l-am rulat în cap de câteva ori și după aceea am rupt hârtiile. Mi-am dat seama că eu nu sunt din filmul ăla”, explică el.
Cristian Tudor Popescu a avut, pe lângă motivele imaginare, şi unele cât se poate de reale, pentru a rămâne definitiv în ţară.
„În primul rând, limba română. Eu locuiesc mai mult în limba română, decât în România. N-aș putea să scriu în altă limbă, deși știu engleză, vorbesc engleză, pot să și scriu în engleză sau în franceză, n-am o problemă. Dar, ca să produc text literar sau un text non-oficial, asta nu pot să fac decât în românește. Textele mele într-o limbă străină ar fi ca niște femei frumoase jupuite și apoi descărnate. N-ar mai rămâne decât scheletul”, spune jurnalistul.
„Am simțit că nu pot. Și că acolo n-o să fac altceva decât să-mi fac sânge rău, să devin depresiv, să fiu inadaptat...”, adaugă el.
În România, Cristian Tudor Popescu s-a adaptat chiar şi vremurilor de dinainte de decembrie 89.
„Mai e și felul meu de a fi. Eu sunt român, domnule! Român-român! Cu vârsta, am reușit sa mă mai disciplinez, dar în anii 80 aveam caracteristici mult mai accentuate ale românismului. Puteam, de pildă, să mă lansez într-un șpriț perpetuu, să abandonez ce treabă aveam... Eram total iresponsabil, boem... Și doream să am această libertate de a munci când voiam eu. Puteam să muncesc și 5 zile în șir, fără să dorm! Când voiam eu. N-am putut niciodată să mă încadrez într-o disciplină pe care să mi-o impună altcineva”, spune el.
Pentru Cristian Tudor Popescu, România rămâne România, cu bune și rele.
„Nu pot să spun că mă leagă peisajul de România. Având în vedere sentimentul meu interior, eu aș trăi în țara asta și dacă ea ar fi un deșert. Nu casele, nu străzile, case și străzi sunt și la New York. Acum 30 de ani, Occidentul mi se părea o depărtare luminoasă, așa cum mi se păruse și Uniunea Sovietică. Acolo câinii au capul mai mare, femeile - sânii așijderea, totul trebuie să fie altfel, mă gândeam eu. După care am fost și-am vazut. Și pot sa spun, ca un filosof zen, și-acolo sunt case și oameni. Și mașini”, conchide jurnalistul.
Ion Caramitru: „Meseria pe care o fac mă opreşte să o părăsesc pentru o altă limbă chiar dacă o vorbesc”
Actorul Ion Caramitru se numără printre cei câțiva români pe care îi recunoaște oricine pe stradă. Ar fi putut să-l recunoască, astăzi, nu doar conaționalii săi, ci planeta întreagă, dacă ar fi ales o carieră în străinătate. Ocaziile au venit foarte devreme.
„În turneu cu „Leonce şi Lena" în 1972 la marele festival de la Edinburgh, unde spectacolul lui Liviu Ciulei şi eu, ca interpret principal, am avut un succes fabulos aş putea să spun, unde am fost comparat cu mari actori englezi şi aveam şi 26 de ani, încât prieteni de-ai mei de-acolo mi-au spus în clar c-ar fi cazul să rămân să fac puţină şcoală de engleză, ştiind deja limba, că pot să fac carieră acolo, dat fiind că m-am lansat oricum. Am refuzat categoric”, spune Ion Caramitru.
Poate că situația materială s-ar fi schimbat radical în bine, în afara granițelor. Dar, sufletește, Ion Caramitru s-ar fi simțit un ratat.
„Nu pot să plec din ceea ce Nichita Stănescu spunea 'patria mea e limba română'. (...) Meseria pe care o fac mă opreşte să o părăsesc pentru o altă limbă chiar dacă o vorbesc. Am lucrat după 89, am făcut filme în limba engleză, chiar în franceză şi pot să fac în continuare. Însă expresia, aş spune, fără pretenţii de a fi poet, sublimă a meseriei noastre este servirea limbii române, până la urmă”, spune actorul.
„Noi (n.r. actorii) trăim aşa, un fel de relaţie senzuală pot să-i zic, cu limba română cu care ne-am născut şi pe care o cultivăm. Deci în principal ar fi limba. În secundar ar fi, fără doar şi poate, şi nesiguranţa zilei de mâine care, în străinătate, unde intri în alt sistem de apreciere a valorilor, în care nu vorbeşti limba bine acolo şi, la o adică, când te prezinţi la o audiţie, să pierzi audiţia din cauza acestui impediment sau alte lucruri, necunoaşterea psihologică a societăţii respective, actorii se inspiră din ce se întâmplă pe stradă, din viaţă, nu?”, adaugă Ion Caramitru.
Chiar dacă a trăit o bună parte din viața sa în comunism, într-o lume plină de lipsuri și constrângeri, să plece din România nu i s-a părut niciodată o soluție.
„Mi-a fost și mi-era și mi-este foarte greu să pot să-mi închipui că voi pleca definitiv din acest leagăn. Pentru că o plecare atunci, înainte de 89, echivala cu un exil total. Exilul presupunea nu numai o părăsire politică a țării în care nu te regaseai și erai nemulțumit, cât mai ales adaptarea forțată și rapidă la o civilizație, la un stil de viață, la o limbă nouă la care, dacă nu te adaptai repede, puteai să pierzi chiar și viața”, mai spune Ion Caramitru.
Tiberiu Soare: „Sunt un produs made in Romania”
Dirijorul Tiberiu Soare este unul dintre cei mai apreciați muzicieni ai tinerei generații. Chiar dacă a colindat planeta și a văzut care sunt avantajele de a lucra în „lumea civilizată", nu a luat niciodată în calcul să părăsească România.
„România e o țară a paradoxurilor și de asta o și iubesc atât de mult. Îți trebuie o doză zdravănă de simț al umorului, pentru a continua lucrurile aici”, spune el.
„În afară, în centrele din Vest, din Occident, există deja un sistem foarte bine pus la punct. Pentru a face parte din acel sistem, nu e nevoie neapărat de compromisuri, dar trebuie s-o iei de la munca de jos. Nu-ți deschide nimeni o cale aurită. Întrebarea e ce faci? Te duci, încercând să te integrezi într-un sistem care există deja și funcționează, și să beneficiezi de avantajele acelui sistem, luând în serios fiecare pas, etapă cu etapă? Sau încerci - cazul meu și al altora - să rămâi aici și să încerci să construiești tu, împreună cu colegii tăi de generație, un sistem în care lucrurile, până la urmă să funcționeze”, explică dirijorul.
A face lucrurile să mearga în România este o misiune complicată. Cel mai adesea, ai senzația că te lupți cu morile de vânt. I s-a întâmplat și lui Tiberiu Soare.
„Recunosc că am avut și eu momente în care am regretat că n-am profitat de ocaziile pe care le-am avut să plec de-aici, dar, una peste alta, dacă mă gândesc, cred că am făcut bine. Eu sunt un produs "made in Romania", eu am făcut școala aici, facultatea, universitatea. În afara câtorva profesori din Vest, cu care am făcut niște masterclass-uri, pot spune că 99,9% din formarea mea se datorează școlii românești. Și, inevitabil, mă și simt bine aici, cu toate neajunsurile sistemului”, spune el.
Dacă acasă nu merg toate cum ai dori, dar nici nu vrei să pleci în lumea largă, ca artist ești norocos: ai o soluție de mijloc.
„Având în vedere libera circulație a persoanelor, tot ce se întâmplă la nivel de globalizare, există și o cale pe care întâmplător am ajuns s-o urmez: poți dirija, în egală măsură, și în țară, și în afara granițelor, atunci când ești invitat s-o faci, și-ți poți construi o viața decentă”, spune Tiberiu Soare.
Dirijorul are o relaţie specială cu publicul din România. Această legătură a contat când a decis să nu părăsească definitiv ţara.
„Într-un procent foarte mare. Relația pe care o am cu publicul, dar și relația pe care o am cu orchestrele. Relația pe care o am cu o orchestră românească nu se compară cu nicio altă orchestră. E altceva, putem vorbi, avem niște termeni în comun, avem un trecut comun. Împărtășim anumite valori și putem să le examinăm cu un ochi critic, să vedem ce putem face pentru a le îmbunătăți sau chiar a le schimba radical, de ce nu?”, explică el.
„Publicul românesc este foarte generos, foarte cald și care rezonează foarte bine cu sentimentele artistului de pe scenă. Acționează ca o lupă care focalizează o rază, amplifică foarte mult. Cu cât dai, cu atât primești”, adaugă dirijorul.
România nu este cea mai bună dintre lumile posibile. Dar oameni ca Ion Caramitru, Cristian Tudor Popescu și Tiberiu Soare nu și-au pierdut speranța. Aici, printre ai lor, au demonstrat că talentul, pasiunea și determinarea pot fi antidotul la blazare și cinism.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
