Ca-n filme. Producții cinematografice care-ţi lasă gura apă
O friptură suculentă, care sfârâie într-o tigaie cu mult unt încins. Legume pârlite la foc iute. Un tort pufos, râuri de ciocolată neagră si fluvii de caramel. Mâncarea atrage, incită și stârneşte pofte, iar nimeni nu-i poate rezista.
„Până la urmă, de asta există mesele, mesele de familie... totul se termină cu o masă, de când ne naştem şi până când murim şi încă un timp după aceea”, explică Irina Margareta Nistor, critic de film.
De altfel, bunica Irinei Margareta Nistor a fost redactor de cărţi de bucătărie.
„Cu toţii avem pofte, fie că e vorba de ciocolată sau de ratatouille”, spune și Cristina Mazilu, blogger culinar.
„Dacă ţie îţi place caramelul şi o să vezi o farfurie în care bălteşte caramel, sigur, nu e nevoie de foarte mulţi declanşatori”, adaugă Cristina Mazilu, alias „Mazilique”, care este food blogger din 2009.
„În jurul mesei, de fapt, s-au pus la cale marile războaie, stând la masă s-au împăcat unii cu alţii, stând la masă poţi să îţi cucereşti iubita, ştii? Împingând într-un sos fin sau bând un pahar de vin...”, spune Mircea Dinescu.
Debutul, la începutul secolului al XIX-lea
Filmele cu şi despre mâncare au un loc aparte în istoria cinematografiei. Şi cine are impresia că tot curentul „foodie” cu ai săi bloggeri culinari de astăzi şi pasiunea pentru gastronomia fină sunt lucruri recente trebuie să afle că nici măcar Fraţii Lumiere nu au putut uita de mâncare, la începuturile cinematografiei.
„E de la începuturile totale. De sfârşit de secol XIX, pentru că este „Micul dejun al familiei Lumiere”. Şi cred că ăla ar fi cam prima dată când, deşi fiind un mic dejun franţuzesc, după cum ştim, mare lucru nu este, tot croissantul şi o ceaşcă de cafea, sau un bol de cafea mai bine zis.
„În primul rând, mâncarea poate să fie un subiect în sine sau un subiect colateral”, spune Cristi Mărculescu, critic de film.
„Când este un subiect în sine, mâncarea este considerată fie ca un obiect de lux şi avem foarte multe filme în care se face o încadrare minunată a unor preparate extrem de rafinate... Sunt nişte filme foarte frumoase la privit, foarte greu de făcut şi au făcut într-un fel sau altul istorie”, adaugă Cristi Mărculescu.
„Babette's Feast, un film danez din anii 80 care a luat şi un Oscar pentru film străin. Există o protagonistă refugiată prin 1800 şi un pic din Franța zbuciumată de revoluţii, într-un fiord de la dracu-n praznic, unde reuşeşte după mulţi ani de anonimat şi trebăluit în casa unor surori extrem de religioase şi bătrâne, ea reuşeşte după toţi anii aceştia să câştige un bilet la loterie. Şi face un lucru extrem de ilogic, dar într-un fel sau altul sublim, îl cheltuie pe tot pentru a oferi oamenilor acestora care au găzduit-o un festin la standardul celui mai bun restaurant din Paris”, spune criticul de film.
„Vatel, maestru bucătar la o curte nobiliară de la curtea Regelui Soare se vede pus în fața testului ultim: întreaga curte a lui Ludovic al XIV va veni în vizită. Ce trebuie să facă Vatel este evident unul dinte cele mai spectaculoase festinuri într-o epocă în care o masă avea minim 12 feluri de mâncare”, adaugă criticul.
„Vatel” a fost nominalizat la Oscar pentru decoruri şi scenografie.
„Sunt nişte filme care în primul rând necesită o atenţie foarte mare şi la detaliul gastronomic, dar şi la modul în care toate mâncărurile sunt introduse în naraţiunea şi în textura filmului. Este o problemă pe care o rezolvă foarte bine şi Babette's Feast, o rezolvă şi impecabil şi La Grande Bouffe şi o rezolvă foarte bine şi filmul lui Greenaway, The Cook, The thief, his wife and her lover...”, explică Crisi Mărculescu.
„Aceste trei filme au menţionat pe generic maestrul bucătar care a preparat produsele pe care le vezi. Rafinamentul a ajuns până acolo încât într-adevăr, totul este real! Nu e o mucava care să arate bine. Este o mâncare adevărată!”, spune el.
Hollywood-ul a livrat cele mai multe filme care îţi lasă gura apă - şi cele mai multe producţii care au determinat spectatorii să se oprească, după proiecţie, în primul restaurant sau ciocolaterie. Viziunea americană asupra mâncării este uşor romanţată, bucătarii sunt toţi la fel, iar criticii de film spun că cei de la Hollywood n-au curaj în bucătăria filmului sau, de fapt, în filmul bucătăriei.
„E o zonă în care bucătăria şi erotismul se intersectează, pe care din păcate cinematograful american a tot bifat-o prin comedii şi prin filme romantice mai mult sau mai puţin reuşite. Orice are ciocolată în titlu trebuie să fie un film pentru femei, care fiind un film pentru femei nu o să vrea să fie nici interesant, nici indrăzneţ, o să fie ceva în care eventual Johnny Depp mănâncă ciocolată”, explică Cristi Mărculescu.
Ca să se pregătească pentru filmul „Chocolat” din 2000, Juliette Binoche chiar şi-a făcut ucenicia într-o ciocolaterie.
„Mulţi spun că, de exemplu, toate filmele ăstea, subliminal, te determină să mergi şi să îţi cumperi o ciocolată după”, spune Irina Margareta Nistor.
„Îmi plac filmele cu şi despre mâncare pentru că întotdeauna e interesant să intri în viziunea altcuiva. Să poţi să prinzi nişte secvenţe pe care tu altfel nu le ai. Sau nu ţi le-ai fi imaginat. Când a apărut Julie şi Julia, în 2009, blogul meu îl începusem deja de câteva luni. Aşa că a fost un pic motivant”, explică Cristina Mazilu.
În timpul filmărilor de la „Julie & Julia”, Merryl Streep s-a îngrăşat şapte kilograme.
„Julie şi Julia a arătat unor femei că da, poate să fie foarte reconfortant pentru tine să te apuci de gătit. Un lucru care ieşise din trend de ceva ani buni. N-a fost singurul pentru că, tot aşa, „No Reservations”, o comedioară, şi au mai fost câteva filme care într-adevăr, nu au pus femeia înapoi în bucătărie, dar au arătat că bucătăria nu este carcera aceea plină de tortură, ci ceva mai plăcut!”, spune Cristi Mărculescu.
„Mi se părea că este absolut atipic să o pui pe Julia Roberts, care evident că trăieşte cu aer, să o pui să demonstreze că vreodată mănâncă!”, explică Irina Margareta Nistor.
„Este o treime de food movie pentru că singurul motiv pentru care aş putea recomanda filmul ăsta după ce l-am văzut este: uită-te şi o să ţi se facă poftă de pizza, de gelato, şi dacă faci un pic de research o să afli şi care este locul din Napoli unde s-a filmat scena cu pizza Marguerita care e absolut savuroasă!”, spune Cristina Mazilu.
„Standardul filmului american când vine vorba de filme despre mâncare e foarte scăzut pentru că niciodată nu a îndrăznit mai mult”, detaliază Cristi Mărculescu.
Alte ţări au ales cărări ceva mai puţin bătute când a venit vorba de gastronomia în cinematografie.
„Cred că cel mai recent film cu şi despre mâncare care m-a impresionat a fost Jiro Dreams of Sushi. Un film despre un bucătar japonez care are un sushi joint în metroul din Tokio. Unde pregăteşte sushi absolut excepţional, din ce poţi să îţi imaginezi văzând filmul şi e singurul loc de acest tip care a şi primit stele Michelin. Cred că una”, spune Cristina Mazilu.
„Wow... am plâns, îţi dai seama! Acolo vorbim despre adevărata pasiune care te face realmente să fii cel mai bun într-un domeniu, dacă eşti pornit, aşa! Deci îţi jur, şi acum îmi dau lacrimile!”, mărturisește Marius Tudosiei, gazda emisiunii „Sănătatea în bucate”, de la Digi24.
„Marea Crăpelniță”, interzis în multe țări
Alţii au îndrăznit ceva mai mult. Au văzut mâncarea ca pe o idee de opulenţă, desfrânare şi dezumanizare a societăţii. Au vrut să transmită un mesaj puternic. Aşa a apărut „Marea Crăpelniţă”, în 1973. Viziunea regizorului Marco Ferreri era sumbră, dar neaşteptat de comică.
„Un film despre patru prieteni trecuţi peste 50 de ani care se duc într-o casă să moară. Şi o fac nu într-un mod anonim şi anost, o fac îndopându-se până crapă! Simplul fapt că există oameni care ar putea să facă lucrul ăsta aşa, pentru că pur şi simplu au ajuns într-un moment al vieţii în care suferă de mal de vivre, mal di essere, criza bărbatului trecut de 50 de ani, lucrul ăsta e privit cu reproş”, spune Cristi Mărculescu.
Filmul a fost interzis în multe ţări, iar varianta lui necenzurată a putut fi văzută de-abia în 1994.
„Iar unul din cele mai bune momente dintr-un film absolut fastuos, şi ca senzualitate, şi ca gastronomie, şi ca decoruri, este când unul dintre ei, suferind de indigestie după toată îmbuibarea, spune următoarea replică: „Cum să nu mai poţi să mănânci? Gândeşte-te. Eşti un copil sărac din Bombay. Mănâncă!” Deci e foarte politic!”, explică criticul de film.
„E foarte trist cumva, pentru că ei nu pot concepe că ar putea să moară altfel, sau că de fapt poate nu ar trebui să moară dacă îşi pot permite să se îmbuibe cu ce se îmbuibă”, conchide el.
În anul 2008, un film întunecat, cu un umor negru şi intens şi un Johnny Depp altfel decât pasionat de ciocolata lui Juliette Binoche obţinea un premiu Oscar. Se numeşte „Sweeney Tood: bărbierul diabolic din Fleet Street” şi, o dată cu el, intrăm într-o zonă tabu: canibalismul.
„Este o temă pe care mulţi au vrut să o exploreze şi exploateze şi e o temă care în mod paradoxal în cinema a dat nişte capodopere. Vorbesc şi despre We are what we are, originalul mexican care este despre o familie de canibali. Şi mai vorbesc despre Green Butchers, care este ruda daneza a lui Sweeny Todd şi a lui Delicatessenul franţuzesc”, spune criticul de film.
O felie realistă din plăcinta uriaşă a filmelor despre mâncare o constituie documentarele.
„Documentarele cu mâncare care sunt, da, trei sferturi din ele de la extrem de alarmiste la incitatoare, la oprobiu public pentru tot ce înseamnă mâncare de fast food şi semipreparate şi hormoni şi alte lucruri, zona aceasta e bună. Sunt documentare care într-un fel sau altul au deschis ochii multor oameni, fie ei americani, fie din alte părţi ale lumii, asupra modului în care ar trebui să te uiţi de două ori când îţi cumperi ceva de mâncare”, explică Cristi Mărculescu.
„Documentarele despre mâncare, cum a fost Food Inc sau Food matters, acolo găsesc nişte argumente pentru tot ce fac eu şi îmi dau seama că, în fine, nu sunt chiar dus, că sunt şi alţii care gândesc la fel. E genul ăla de documentar care, mai ales în calitate de părinte... te cam cutremură! Adică te face foarte serios să îţi pui întrebarea dacă nu cumva vrei să o iei la fugă, să te duci în vârful muntelui şi să trăieşti acolo! Pentru că aparent acolo ar fi singurul loc în care poţi fi protejat!”, crede Marius Tudosiei.
Variantele românești
În filmul românesc, mâncarea este o adevărată Cenuşăreasă care aşteaptă şi acum acel regizor care să o scoată din zona de ciorbă, supă şi produse de conservă. Fără nicio supărare faţă de Noul Val, dar pasionaţii de gastronomie vor să vadă... şi altceva!
„În filmele foarte recente, e nelipsita masă de bucătarie cu muşama din care se mănâncă ceva extrem de simplu şi eventual direct din cratiţă. Deşi, ştii cum se zice, o să îţi plouă la nuntă!”, spune Irina Margareta Nistor.
„Cred că în filmele româneşti moderne nu am văzut niciun bucătar!”, spune Mircea Dinescu.
„Probabil suntem o naţie care mănâncă extrem de multă supă”, conchide Cristi Mărculescu.
Oricum ar sta lucrurile, merita ca „după o zi în care nu ai absolut nicio certitudine, poţi să te întorci acasă şi să ştii că dacă adaugi albuşuri la ciocolată, zahăr şi lapte, compoziţia o să se îngroaşe”, vorba Juliei.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
