CA-N FILME. Povestea de dragoste în filmul românesc, de la cenzura comunistă la comedia romantică
„Cred că avem de învăţat din poveștile de dragoste și cred că ne dă speranţă fiecare film văzut”, spune Cristina Iacob, regizor.
„Cred că filmul de dragoste are un izvor nesfârșit de subiecte și de teme”, spune și Teodora Mareș, actrița care a jucat rolul principal în cel mai cunoscut film românesc de dragoste.
„S-a dovedit a fi un fel de soartă (...) filmul de dragoste și dragostea să fie o marcă, o pecete care s-a pus pe ceea ce am făcut în teatru și-n film și-n televiziune și-n radio...”, spune Adrian Păduraru, actorul care i-a fost partener Teodorei Mareș în „Declarația de dragoste”.
Iubirea vinde - şi vinde foarte bine, dacă aruncăm o privire peste Ocean, la încasările celor mai renumite filme de dragoste sau comedii romantice de la Hollywood. Americanii au construit o industrie profitabilă în jurul ideii de cuplu. Pentru că, să recunoaştem, povestea dintre el şi ea care s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut decât să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi o să cucerească întotdeauna publicul. Să ne gândim numai la „Notting Hill”, care a încasat 364 de milioane de dolari la nivel mondial din vânzarea de bilete, sau la „Pretty Woman”, care a încasat de peste 10 ori mai mulţi dolari decât au fost investiţi în producţie. Dragostea este pe placul tuturor şi aduce un munte de bani.
„Sunt filme sensibile, au un parfum al lor, au povești adevărate, de viaţă, povești prin care poate am trecut și noi sau e posibil să trecem”, spune Teodora Mareș.
„Cred că ne găsim echilibrul, oricât de independente și puternice devenim, cred totuși că ne găsim echilibrul lângă cineva”, spune actrița Raluca Aprodu.
Datele distribuitorilor de film de la noi arată că suntem amatori de comedii romantice şi de filme de dragoste străine. Totuşi, în cinematografia românească, acest gen este slab reprezentat.
„Nu cred că tradiţia noastră în film de dragoste este una foarte solidă”, spune Adrian Păduraru.
„Cred că publicul își dorește să vadă povești de dragoste, istoric vorbind toate poveștile de dragoste au avut un real succes, deci există această nevoie, și dacă nu e la noi în piaţă, o căutăm în filmele americane”, spune Cristina Iacob, regizor.
„Evident că îmi plac filmele de dragoste și am văzut în cinema-ul românesc și înainte de 90 și după 90 filme de dragoste, dar nu în maniera aceea a celebrului Love Story, în care îmi amintesc cum sala plângea tot timpul și ieoeam cu ochii înlăcrimaţi de acolo...”, spune Laurenţiu Damian, regizor.
În perioada comunistă, filmele de dragoste erau mai ales ecranizări ale unor romane cunoscute. Producţiile aveau un farmec aparte, deși iubirea era, de cele mai multe ori cuminte și nu foarte explicită.
„Cred că filmele înainte de 89 aveau o candoare care astăzi lipsește. Și o frumuseţe a femeilor care astăzi e puţin mai greu de găsit. Erau mai delicate, că să zic așa. Și femeile, și imaginea curgea altfel, și lumina superbă”, spune Cristina Iacob.
„Dragostea în filmul românesc era doar sugerată, conta mai mult partea asta politică... politică ce se făcea atunci”, spune Teodora Mareș.
„Am fost îndrăgostit de filmul românesc de dragoste, mi-a plăcut. Era un oarecare falset, poate din cauza condiţiilor tehnice de înregistrare a vocii, post sincronul e o modalitate dificilă, e greu și pentru foarte marii actori să reușească într-un studio în faţă cu un microfon și mergând o buclă cinematografică, să-și reconstruiască starea, atmosfera din momentul acela de pe platourile de filmare”, spune Adrian Păduraru.
„În primul rând, dragostea de maturitate. Răutăciosul adolescent, un film al lui Vitanidis cu Irina Petrescu și cu Iurie Darie, cu regretata Irina și cu regretatul Iurie Darie, prilej cu care Irina Petrescu a primit un mare premiu internaţional de interpretare”, spune Laurenţiu Damian, regizor.
„Dragostea propusă de Malvina Urșianu în Trecătoarele Iubiri, în care există două cupluri, și îmi aduc aminte de o superbă replică a iarăși regretatei Gina Patrichi care vorbind cu regretatul Cornel Coman - Doamne Dumnezeule, unde sunt acești mari actori și de ce nu sunt printre noi - amândoi stăteau în mașină și la un moment dat, ea spunea: „Dragostea mea a venit târziu...””, adaugă el.
Tovarăşii au cenzurat de multe ori dragostea din filme. Secvenţe întregi picau la montaj, iar nuditatea era considerată un păcat de moarte.
„Sigur că exista o zonă de cenzură, mai ales în ceea ce privește trupul. Cenzura n-a înţeles niciodată că marile tablouri renascentiste erau despre frumuseţea trupului și nu erau femei sau oameni goi”, spune Laurenţiu Damian.
Si atunci trupurile noastre apar de regulă până în 90 sub un cearșaf, sub o pătură, doar cu un umăr în amorsă. Dar evident că sărutul, în general, un sărut mai scurt, un sărut care poate n-a fost niciodată, dar se insinua, vezi Nunta de Piatră”, adaugă el.
„Filmele dinainte de 89 sunt cumva mai cuminţi decât sunt filmele astăzi din cauza cenzurii, dar cred că asta îl provoca un pic pe regizor și transmitea dragostea mai subliminal și mai frumos”, spune Cristina Iacob, regizor.
Lovitura în filmul de dragoste românesc a dat-o regizorul Nicolae Corjos, cu producţiile lui despre iubirea naivă, adolescentină, lansate în anii 80. „Liceenii”, „Declaraţie de dragoste” sau „Extemporal la dirigenţie” sunt filme care au făcut istorie.
„Trilogia despre dragoste a lui Corjos este valabilă și astăzi. Dacă discutăm din punt de vedere poetic și estetic, nu poţi să dai foarte multe referinţe în legătură cu Liceenii. Sau cu Declaraţie de Dragoste. Dar filmul stătea în picioare pentru niște interpreţi extraordinari, pentru tinereţea lor, pentru prospeţimea lor, pentru că ei de fapt jucau și se jucau pe sine, și pentru acel sentiment care se înfiripa. Și care îţi dădea, pentru o oră, două, în faţă ecranului, acea iluzie, că ţi se poate întâmpla și ţie să ai o poveste, nu sofisticată, nu chinuitoare, dar o poveste care să te facă fericit”, spune Laurenţiu Damian.
Succesul acestor filme a fost covârşitor. Teodora Mareș a jucat rolul principal feminin în „Declaraţie de dragoste”.
„Filmul acesta a fost ca o gură de oxigen! Publicul a reacţionat într-un mod în care nici nu m-aș fi gândit. Bilete nu se găseau la film, erau cozi de sute de metri, când am avut prezentări prin alte orașe nu puteam să ieșim din cinematograf, ne scoteau cu poliţia, cu armata, pentru că oamenii voiau să ne vadă, să ne atingă... A fost așa, ceva ce vezi numai în filme”, spne actrița.
Pentru Teodora Mareş, „Declaraţie de Dragoste” este chiar filmul preferat despre iubire.
„Nu numai pentru că am jucat eu în film, dar și pentru faptul că pentru cinematografia românească, după părerea mea și dinainte de 90 și după 90, a rămas un film de referinţă. Un film de dragoste de referinţă. Aproape totul se poate raporta la filmul ăsta. Cu toate că găsim acolo și tema șantierului, care trebuia să existe, filonul acesta al dragostei e de la un capăt la altul al filmului. Cred că nu s-a mai făcut un asemenea film în România, de atunci”, spune ea.
Adrian Păduraru a fost şi el marcat pentru totdeauna de celebra „Declaraţie de dragoste”...
„O bună perioadă din viaţă mea nu mi-au plăcut filmele de dragoste pentru că eram revoltat împotriva faptului că nu exista nimic în cariera mea, altceva decât Declaraţie de Dragoste. Drept pentru care nu voiam să știu nici de filmul ăsta, nici de alte filme de dragoste”, spune actorul.
Însă românii au iubit şi iubesc în continuare această producţie, chiar dacă au trecut 30 de ani de la apariţia sa.
„Cozile de la Cinema Scala, Cozile de la Cinema Studio și reluările care s-au făcut...”, spune Laurenţiu Damian.
„Sigur, audienţele de dinainte de 89, chiar umflate, chiar puse, că se mai făceau niște... se mai puneau filme americane, biletele se treceau la filmele românești, erau câţiva regizori specialiști în a-și crește în felul ăsta audienţa”, spune Adrian Păduraru.
„Dar vorbeam atunci de sute, de mii, de milioane de spectatori! Pentru filmul de astăzi, e un vis, e SF numărul de spectatori de atunci! Mie nu-mi vine să cred de câte ori s-au redifuzat, că vorbim de Declaraţie de Dragoste, că vorbim de Chiriţe, de Secretul Armei Secrete ale lui Tatos, cred că sunt vreo 10 din filmele pe care le-am făcut care s-au dat de zeci de ori, de sute de ori și au în continuare audienţă. Ar fi absurd, televiziunile nu le-ar mai programa dacă ele nu ar avea audienţă”, Adaugă actorul.
După anul 1989, filmul de dragoste românesc a intrat într-un con de umbră. Iubirea plină de candoare a fost înlocuită cu scene explicite, nu de puţine ori vulgare.
„După 90 a apărut nudul, după 90 a apărut îmbrățișarea, sărutul violent, sau proptitul pe un perete, dar după 90 ceva în legătură cu filmul de dragoste s-a estompat.N-a mai apărut dragostea. A apărut jocul de-a dragostea. A apărut mimetismul. Adică nu am descoperit decât rareori un film în care să existe un sentiment”, spune Laurenţiu Damian.
„Cred că lucrurile într-un fel au degenerat. Dragostea s-a confundat foarte mult cu sexul, lucrurile pentru mine de multe ori sunt foarte vulgare, primează altceva în filmul românesc. Pe dragoste cred că nu prea s-a mai pus baza. Și e păcat, că este un sentiment foarte frumos. Care ar trebui să țâșnească de multe ori, în multe secvenţe”, spune Teodora Mareș.
„E o modă a durităţii, a cinismului, a sentimentelor ascunse. Modă pe care uneori oamenii chiar o confundă cu realitatea”, spune Adrian Păduraru.
Gheaţa a fost spartă abia în anul 2006 de Tudor Giurgiu, cu „Legături bolnăvicioase”. Un subiect şocant pentru vremea respectivă, un scenariu îndrăzneţ, dar... iubirea înflorea din nou în filmul românesc.
„Avea candoare, avea o rigoare analitică. Nu avea nimic vulgar și nu avea nimic feroce precum filmul Adele, care chiar dacă a luat Palme D'Or, vine într-o zonă de ferocitate și de disperare... Au însemnat ceva în peisajul nostru gay and lesbian, unde acolo era o poveste de dragoste”, spune Laurenţiu Damian.
Regizorul Alexandru Maftei a profitat de această nişă neexploatată. Împreună cu scenarista Lia Bugnar a creat o frumoasă şi simplă poveste de iubire. Este vorba despre „Bună, ce faci?”, un film din 2010 pe care mulţi îl consideră prima comedie romantică autentică românească.
„Cred că lipsește în cinematograful românesc filmul de dragoste”, spune Alex Maftei, regizor.
„Cel puţin, de când am terminat eu școala, n-am văzut un film de dragoste și mi se pare că e un lucru important, despre care ar trebui vorbit. E greu să-mi dau seama de ce regizorii nu sunt atrași de un astfel de subiect... Cred că vine oarecum dintr-o tradiţie a filmului românesc de a se ocupa de lucrurile sociale sau politico-sociale”, adaugă el.
„Am pornit de la un articol din Dilema, un articol, o știre mică din Dilema Veche, care era preluat dintr-un alt ziar, o știre despre doi oamani care chatuiesc unul cu celălalt și la un moment dat hotărăsc să se vadă și își dau seama că sunt soţ și soţie când se văd. Și imediat după aceea divorţează. Deci cam asta era povestea în trei rânduri acolo, în ziar”, mai spune regizorul.
Filmul „Bună, ce faci?” a fost iubit de spectatori, dar nu în număr mare. Cinefilii nu s-au înghesuit să guste emoţii cu popcorn.
„Cei care au venit au plecat bucurși și (...) oamenii păreau foarte deschiși și foarte fericiţi să vadă un astfel de film...”, spune Alex Maftei.
„Eu am fost foarte bucuros să joc în film când am citit scenariul mi-a plăcut atât de mult... Eu mi-am lăsat barbă, am încercat să mă apropii de ceea ce era cheia stilistică a filmului. E un film care a avut foarte mare succes la oamenii care l-au văzut! Pentru că, revenind, l-au văzut foarte puţini”, spune Adrian Păduraru.
Iarna aceasta, genul filmului de dragoste a fost resuscitat de Cristina Iacob, regizorul lui „Selfie”. Aceasta a lansat, în luna decembrie, „Poveste de dragoste”, cu Raluca Aprodu şi Dragoş Bucur în rolurile principale.
„Din Poveste de Dragoste cred că avem de învăţat un lucru foarte important, și anume că ar trebui să nu renunţăm la celălalt de la prima ceartă, de la prima provocare. Toate aceste provocări, de cele mai multe ori, nu fac decât să întărească și mai mult relaţia, dacă e una sinceră, dacă e iubire necondiţionată. Te ajută să îl descoperi mai bine pe celălalt de lângă tine”, spune Cristina Iacob.
„Sigur rămâi cu lecţia asta din Poveste de Dragoste, că e bine să lupţi și că de cele mai multe ori te bucuri că ai rezistat și că aţi trecut împreună peste un obstacol”, adaugă ea.
„Ce mi-a plăcut la scenariul pe care l-a scris Cristina e foarte real! El este, are o atmosferă foarte frumoasă, datorită cadrelor, felului în care este filmat Brașovul, perioadei în care se întâmplă, dar personajele sunt foarte reale. Există”, spune actrița Raluca Aprodu.
„Fata asta este o fată ca mine sau ca oricare altă actriţă la început de drum, tânără, care a fost implicată într-o relaţie cu un bărbat pe care la un moment dat l-a iubit, dar care, o dată cu trecerea anilor, și-a dat seama că nu e cel mai bun bărbat pentru ea, și o fată care are curajul să-și caute... fericirea asta alături de un bărbat, care cred că pentru o femeie este esenţială”, adaugă ea.
Românii sunt şi ei, ca oricine pe lumea asta, în căutarea dragostei. Câteodată vrem sirop, vrem artificii şi vrem să fim convinşi, măcar pentru pentru două ore, că dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
