Andrei Pleșu: „A refuza politeţea înseamnă a pleda pentru singurătate”
Dana Gonț: Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în cei șapte ani de acasă, în familie?
Andrei Pleșu: Trebuie să vorbim despre cei șapte ani de acasă, dar să nu facem din asta un idol sau un loc comun. Pentru că eu cunosc oameni care au stat prost cu cei șapte ani de acasă din diferite motive: de familie, de vremuri, de ambianţă şi aşa mai departe şi care au ieşit totuşi oameni întregi. După cum cunosc oameni care au beneficiat de toate regulile celor șapte ani de acasă şi nu au ieşit întregi.
Eu, de pildă, am avut... nu vreau să spun că sunt sau nu întreg, dar vreau să spun că primii mei șapte ani de viaţă au fost extrem de confuzi. Părinţii mei s-au căsătorit foarte tineri, aveau 19 ani, şi eu făceam naveta: ba la o bunică, ba la alta, ba la nişte mătuşi... Nu îmi era clar niciodată unde sunt amplasat, nu aveam un acasă şi eram afectat de asta. E... până la urmă m-am descurcat.
Când spunem acasă trebuie să ne gândim întâi ce înseamnă. Eu mă tem că noţiunea asta este fisurată. Ce mai înseamnă acum acasă? Acasă înseamnă o ambianţă, o stabilitate, înseamnă reguli, înseamnă timp petrecut împreună. Mai există lucrurile astea? Căci poţi avea cei șapte ani de acasă în faţa computerului sau televizorului unde te pun părinţii ca să poată să doarmă sau să iasă la o bere. Oamenii, în general, au puţin timp pentru copiii lor, copiii sunt puşi să execute jocuri care să-i facă absenţi, părinţii sunt absenţi, muncesc până seara târziu, e o pasiune a carierei care i-a dislocat din statutul lor şi atunci regulile, atmosfera, totul e fisurat. Contează şi fizic în ce tip de spaţiu creşti: e o diferenţă între cel care creşte într-un spaţiu în care sunt cărţi în jur şi unul care creşte într-un spaţiu în care sunt peşti de sticlă. Toate lucrurile astea înseamnă șapte ani de acasă. La ora asta trecem print-o reformulare a acestui concept şi lucrurile sunt destul de neplăcute.
Dana Gonț: Totuşi, cum v-au influenţat anii copilăriei în devenirea dumneavoastră?
Andrei Pleșu: Răspunsul pe care vi l-aş putea da este că am avut norocul (de care nu mi-am dat seama atunci) că am petrecut mult timp la ţară. Eu am făcut o parte din clasa întâi, toată clasa a doua şi clasa a treia într-un sat. Ştiţi că a fost un ministru al învăţământului la începutul veacului trecut, Simion Mehedinţi, care spunea că ar trebui ca toate şcolile primare să fie la ţară. Ca să înveţe copiii ce e aia găină, ce e aia gâscă, ce e aia cer înstelat, ce e aia grajd... Există mirosuri şi experienţe ale contactului direct cu iarba, cu fânul, cu ograda, care sunt formative, aş spune. Discret şi subtil formative, dau un anumit fel de aşezare în lume, în natură, în universul senzorial...
Cred că acei ani de stat la ţară şi de prietenie cu cei din jur, cu copiii din sat, toate astea au contat şi cred că (deşi e o utopie) ar fi foarte bine ca copiii să petreacă un timp din prima lor copilărie undeva la ţară.
Dana Gonț: A existat în copilăria dumneavoastră sau chiar în adolescenţă un model care v-a influenţat foarte mult?
Andrei Pleșu: Eu am avut învăţători excepţionali, care m-au marcat prin seriozitate şi umanitatea lor. Dar, după prima parte a tinereţii, a copilăriei, devine esenţial să ai modele. Adică să începi să exerciţi o facultate fără de care nu te poţi forma normal, asta este cel puţin părerea mea, şi anume: facultatea de a admira. Dacă nu admiri pe nimeni, dacă ajungi la maturitate fără să fi admirat pe cineva sau după ce ai admirat tot felul de modele şchioape, strâmbe, anti-modele, atunci eşti în mare pericol. Or eu constat uneori (şi acum vorbesc ca un om batrân care totdeauna spune că altfel era pe vremea lui), constat uneori că tineretul de azi, spre deosebire de tineretul generaţiei mele, are, dimpotrivă, o reacţie negativă la modele. Mai ales la modelele culturale. Orice tânăr se simte autentic dacă îşi ia distanţă, dacă nu se lasă prostit, dacă nu alunecă într-o admiraţie facilă, dacă începe cu o înjurătură. Noi ne-am căutat modelele cu lumânarea, nu ştiam unde să le mai găsim, trăiam cu senzaţia că avem nevoie de maeştri şi când îi găseam îi frecventam cu pasiune şi cu un sentiment de emulaţie, voiam să le semănăm fără să sperăm că o să reuşim. Chestia asta s-a subţiat, din câte îmi dau seama.
De mine râdea domnul Noica când îmi spunea: „Umbli după modele ca un din ăsta care face colecţie de insecte”. Cum aflam de unul că mai trăieşte, mă duceam să îl cunosc. Şi am cunoscut, am avut norocul să cunosc încă oameni care m-au format, de la Noica însuşi terminând cu Alexandru Paleologu, cu Nicu Steinhardt, cu Sergiu Al-George, lume care mi-a construit tinereţea. Încă o dată: fără admiraţie trăită la timp, nu ieşi întreg.
Dana Gonț: Oamenii de care vorbeaţi mai devreme au avut însă un soi de generozitate, pentru că degeaba mergem noi către modele, dacă modelele se închid într-un glob de sticlă şi nu dau din ceea ce ştiu şi ceea ce pot oferi celorlalţi. Acum, tinerii, dacă merg către modele, mai au deschiderea asta din partea modelelor către ei?
Andrei Pleșu: Înţeleg ce spuneţi şi e adevărat că am avut norocul să dăm peste oameni generoşi. Şi care, cum spunea odată Noica, când vedea un tânăr, el le devenea mai important decât îşi erau ei înşişi. Asta ar fi o bună definiţie a modelului. Modelul nu e cineva care defilează somptuos, suveran, prin lume. E cineva care se dedică, care e disponibil, care ţi se livrează şi te ajută să te livrezi tu însuţi.
Nu ştiu ce să vă spun, eu nu ştiu după ce modele umblă tinerii de azi, nu am avut o experienţă, dar s-ar putea să existe şi din partea celor vizaţi un oarecare blocaj, o oarecare incapacitate de deschidere şi asta e trist, deşi se spune că întotdeauna când discipolul e pregătit, modelul apare. E, sunt mulţi care îmi spun: „Domnule, noi suntem pregătiţi, dar nu apare nimeni”. Poate nu l-au căutat, poate nu sunt pregătiţi sau poate suntem şi într-o criză de modele.
Dana Gonț: Ca să încheiem partea dedicată copilăriei aş vrea să vă întreb dacă vă amintiţi o poveste, o întâmplare din care aţi învăţat o pildă importantă.
Andrei Pleșu: Sunt multe pe care le-aş putea invoca, am cunoscut oameni foarte bine aşezaţi, la ţară mai ales. Revin puţin la cei șapte ani de acasă... Vorbeam de nevoia de a avea în jurul tău o stabilitate şi o ordine, nişte reguli care să te modeleze. E, lucrul ăsta era posibil în familia de tip tradiţional oriunde şi era posibil la ţară, când satul avea o structură tradiţională încă activă... şi nişte reguli. Nici la oraş, nici la sat, acest tip de lume nu prea mai există, trebuie să găsim alt model. Eu am întâlnit la sat oameni şi comportamente remarcabile. Un moment care m-a marcat pozitiv este atunci când am venit la Bucureşti, la sfârşitul clasei a treia, şi eu veneam dintr-un sat unde în clasă eram 14 inşi. Când am venit la Bucureşti, m-am trezit brusc în faţa unei clase de 56 de copii. Am fost profund intimidat, mai ales că aveam un aer oarecum provincial, eram îmbrăcat inadecvat faţă de restul copiilor. Şi se punea problema unde o să stau în bancă. Şi un băiat, undeva spre fereastră - aveam 9 ani - mi-a făcut un semn extrem de cordial, de prietenesc, mi-a făcut semn că e bucuros dacă stau cu el în bancă. Ăsta a fost primul meu contact cu şcoala bucureşteană şi îi sunt şi astăzi recunoscător acelui băiat, care era de vârsta mea şi care a simţit nevoia să îmi iasă în întâmpinare.
Dana Gonț: După liceu aţi dat examen la facultatea de teatru şi chiar aţi intrat. Aţi făcut vreodată exerciţiul, măcar pentru amuzament, de a vă imagina cum aţi fi fost ca actor?
Andrei Pleșu: M-am întrebat la un moment dat ce eram, eram un actor comic, eram un fel de Dem Rădulescu (fără să aspir la anvergura lui), în zona aia, sau un fel de George Constantin. Nu ştiu, ceva din experienţa, din încercarea mea din tinreteţe a rămas. Şi eu cred că în orice meserie o doză de histrionism e utilă, dacă nu devine circ. Histrionism înseamnă atenţie la public, luarea în seamă a nevoilor celor din sală şi încercarea de ale capta atenţia, de a întreţine vie privirea lor şi atenţia lor către tine. Ori asta e bine să o ai şi când eşti profesor şi când eşti politician, evident, în orice postură publică e bine să ai o anumită înzestrare de tip actoricesc, repet, cu condiţia să nu faci din asta singura ta înzestrare şi un fel de comportament extravagant de circar în căutare de succes.
Dana Gonț: Este politeţea importantă pentru dumneavoastră? Pentru că multe lume o consideră nu doar desuetă, ci şi ca pe o formă de falsitate la care ar trebui să renunţăm.
Andrei Pleșu: Sunt decis împotriva acestui mod de a gândi, politeţea face posibilă convieţuirea. Dacă fiecare îşi propune să îşi dea drumul la toate impulsurile fiindcă numai aşa e sincer, ajungem în foarte scurt timp - şi în unele zone s-a ajuns - la un fel de junglă veselă. Eu nu cred că politeţea e ceva desuet, politeţea face parte din substanța convieţuirii. Când doi oameni (nu mai vorbesc când sunt mai mulţi) sunt laolaltă în acelaşi spaţiu, e esenţial să aibă în raporturile dintre ei un anumit timp de atenţie, de autosupraveghere şi de includere a celuilalt în spaţiul lor de dialog. Nu poţi să faci strict ce îţi trece prin cap.
Mie îmi place şi estetic vorbind politeţea. Îmi place când stau la o masă şi intră o doamnă în cameră să văd bărbaţii ridicându-se sau când ea pleacă să îi văd ridicându-se. O să spuneţi că e desuet, nu se mai practică asta, acuma când intră e fluierată şi când iese... se fac cinci glume.
Eu prefer această demodată coregrafie, îmi plac oamenii care au protocol în comportamentul lor, care sunt ceremonioşi, fără să fie afectaţi. Nici cei care caută cu lumânarea gesticulaţia nu mi se par agreabili, dar ideea că a fi atent la calălalt... Asta e regula de politeţe esenţială pentru mine: să fii atent la celălalt. Aţi observat în studiourile de televiziune ce se întâmplă? Nimeni nu ascultă de nimeni, nici moderatorul nu ascultă. Toţi vorbesc în acelaşi timp, iar când unul pare că tace în realitate simţi că se gândeşte la ce o să spună. Asta este o gravă lipsă de politeţe şi, de fapt, de interes pentru celălalt. E o formă de singurătate. A refuza politeţea este a pleda pentru singurătate.
Dana Gonț: Nu este vorba doar de o impoliteţe, nu e cumva vorba şi de un individualism, un egoism dus la extrem? Nu prea ne mai interesează ce au ceilalți de spus pentru că noi avem lucruri mai importante de spus sau pentru că noi contăm mai mult sau părerea noastră contează mai mult...
Andrei Pleșu: Sigur, e şi o formă de egolatrie, pentru că lucrul care mă interesează cel mai mult sunt eu însumi. Ceilalţi sunt figuranţi într-un scenariu în care eu trebuie să mă dezvolt spectaculos. Şi să am dreptate. A avea mereu dreptate, a nu fi capabil să asculţi, a nu fi capabil să reacţionezi incluzând reacţia celuilalt, nu anulând-o... Astea sunt reguli care ar trebui să fie subînţelese. Faptul că pot fi puse la îndoială mă îngrijorează.
Interviul cu Andrei Pleşu continuă şi duminica viitoare la Bonton, de la ora 17:30, când veţi afla mai multe despre doamne, domni şi principii.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
