Regizorul Andrei Șerban: În artă, dacă eşti politicos, e o cale sigură spre mediocritate
Dana Gonţ: În primul rând bine aţi venit şi vă mulţumesc foarte mult că aţi venit. Ştiu că este lucru rar. Pentru că suntem la Bonton, aş vrea să încep cu un amănunt din biografia dumneavoastră, care mi s-a părut foarte interesant, faceţi parte dintr-o familie veche, cu blazon, de la 1600, ce a însemnat asta pentru dumneavoastră?
Andrei Şerban: Îl am doar ca să respect memoria tatălui meu, dar altfel mă uit la el şi e un obiect gol. Nobleţea, dacă există, trebuie să ţi-o asumi înăuntru, dacă o ai, bine, dacă nu, o dezvolţi şi dacă nu, nu.
Dana Gonţ: Apropo de tatăl dumneavoastră, tot în biografia dumneavoastră îl descrieţi ca pe un adevărat gentleman şi spuneţi despre el că era un ardelean mândru, educat după manierele cele mai formale ale vechii civilizaţii europene. Ce v-a învăţat acest gentleman pe dumneavoastră, în legătură cu comportamentul şi ce anume mai este valabil astăzi?
Andrei Şerban: Erau nişte coduri foarte stricte de educaţie şi pe care a încercat să mi le transmită şi parţial le-am însuşit şi parţial am fost foarte revoltat de asta, pentru că îmi căutam o libertate de a ieşi, de a scăpa de aceste coduri foarte stricte de comportament, dar, e adevărat că odată ajuns în America, unde, în special în anii 70, când încă erau ecouri ale unei civilizaţii în downtown New York foarte hippie şi foarte liberale, în care orice e posibil, în care niciun fel de regulă nu trebuie respectată, dacă nu aveam de la tatăl meu această structură, acest fundament foarte solid, cred că m-aş fi pierdut. Mi-au dat curaj să fiu cât mai liber în mine însumi, în acelaşi timp să-mi amintesc că totuşi, o anumită rigoare este foarte importantă, deci ideea de disciplină şi de libertate, de rigoare şi de improvizaţie, în special în domeniul meu, al artei, sunt reguli de care trebuie să-mi amintesc. Un amestec, un melanj foarte, foarte important de realizat, dar pe care încerc până şi acum să-l menţin.
Dana Gonţ: Apropo de maniere, există o regulă de politeţe la care ţineţi foarte mult?
Andrei Şerban: În artă, în special, dacă eşti politicos, e o cale sigură spre mediocritate, adică sigur ajungi mediocru dacă nu chiar nu te recunoaşte nimeni, însă în acelaşi timp, când vorbeşti de politeţea spiritului, e altceva. Pentru că atunci când vedem în jurul nostru cum absolut tot în lumea de azi este un fel de sanie care merge la vale, un fel de cădere înspre un întuneric spiritual destul de incomod şi destul de nevrozant, atunci simţi că acest cuvânt, politeţea spiritului, de educaţie, ar trebuie într-un fel să ne îngrijoreze şi să vedem că fără ea ne pierdem orice busolă.
Dana Gonţ: Ne întoarcem un pic la copilăria dumneavoastră, dar doar pentru a justifica următoarea întrebare: Pentru că aţi fost oarecum victima, poate e prea mult spus, unui sistem de educaţie care s-a bazat foarte mult pe memorare, pe acumulare de informaţie şi mult mai puţin pe abilităţi şi pe talente. Sistemul să ştiţi că nu s-a schimbat prea mult în România, cel puţin, şi aş vrea să vă întreb acum şi în calitatea dumneavoastră de profesor, cum credeţi că ar putea fi îmbunătăţite lucrurile?
Andrei Şerban: Tot sistemul de educaţie, în general în lume e sub semnul întrebării, pentru că se pare încă după vârsta de 5 ani inteligenţa noastră de fapt începe să se restrângă, în loc să se dezvolte, pentru că, când intrăm în şcoală de fapt, şcoala pe care o facem este o şcoală care ne dezvoltă poate mintea, capacitatea muşchilor minţii, dar foarte puţin dezvoltat, aproape deloc, sunt muşchii emoţiei, pentru că emoţia, care este, în special în meseria mea, elementul principal pentru că fără emoţie în teatru, fără o comunicare prin emoţie, teatrul aproape că nu are valoare. Această educaţie a emoţiei cred că lipseşte cu desăvârşire peste tot în lume, nu numai în România. Cu studenţii mei, la Columbia, la New York, lucrez în felul acesta, când vin le cer să citească cât mai mult, pentru că sunt de obicei destul de inculţi şi nu au destulă pregătire de informaţie a ce se întâmplă în lumea teatrului, în literatură, dar nu ăsta este cel mai important, cel mai important este că simtă. Să simtă, să devină mai sensibili. Să înţeleagă ce înseamnă să fii în relaţie cu celălat, să înţeleagă ce înseamnă să comunice altuia, deci, care este educaţia perfectă? Este o educaţie armonioasă, care nu există nicăieri. De ceea ce vorbiţi, despre această memorizare robotică, nu face decât să ne dezvolte automatismul, mecanicitatea şi care ne-a făcut de fapt ca imaginaţia să fie din ce în ce mai restrânsă, ca spiritul nostru să fie din ce în ce mai puţin căutător, deci dimpotrivă, să ne deschidem mai mult, să căutăm mai mult, să ne întrebăm mai mult şi să cerem, să fim din ce în ce mai puţin mulţumiţi cu nişte răspunsuri automate, care ne sunt date de către şcoală, societate şi aşa mai departe.
Dana Gonţ: Aţi lucrat cu tineri din toată lumea şi aş vrea să vă întreb, nevoile lor sunt oarecum aceleaşi la bază sau sunt extrem de diferiţi?
Andrei Şerban: E adevărat că am atunci când am ajuns în America şi când eram şi eu tânăr mă uitam la ei şi mi se părea că sunt de pe planeta Marte. Erau cu totul altfel. Venind dintr-o Românie comunistă purtam încă un costum gri, cravată, aveam părul foarte scurt, eram extrem de politicos şi am văzut o lume total altfel şi care m-a şocat şi atunci mi-am spus da, iată nişte tineri care sunt, se simt într-adevăr liberi. Între timp, trăind mult acolo şi văzând că de fapt această libertate, libertate de suprafaţă nu e o libertate adâncă, de fapt. E de suprafaţă, e adevărat că într-un sistem, într-o democraţie ca aceea în care totul e permis, totul e posibil, confuzia e şi ea foarte mare, iar acum, revenind în România şi văzând tineretul cu care am de-a face, văd că e o deschidere, e o nevoie de experienţă la un alt nivel, ne e foame de altceva şi de acest altceva cred că toţi cei tineri, nu doar tineri în vârstă, ci tineri în spirit, sunt în căutare. Lucrez cu cei tineri acum, îi văd şi simt cât de iute cei tineri devin de fapt bătrâni. Pentru că dacă ceva în interiorul tău nu rămâne disponibil, nu rămâne interesat, această mecanizare de care vorbeaţi înaintea şcolii, a minţii, acest automatism îngrozitor al relaţiilor dintre noi toţi, această uzură, această rugină, care se pune foarte uşor peste noi, ne face să nu mai fim tineri. Tinereţea e un cadou. Ţi se dă. Ce faci cu ea mai târziu e alegerea ta.
Dana Gonţ: De ce vă este cel mai teamă? Vă este teamă de ceva?
Andrei Şerban: Îmi e teamă că am să ajung la un moment dat să mor fiind viu, moartea în viaţă este aceea în care simţi că nu te mai interesează ce e în jur şi când nu mai cauţi nimic. Sau când ai impresia că ştii tot. De a sta în faţa lui „nu ştiu” e un merit. Mulţi o iau ca pe un „a, păi dacă nu ştii, atunci de ce eşti aici? Vrem pe cineva care să ştie să ne spună”. Pe când pentru mine ideea de a descoperi împreună ceva este ceea ce e creativ în viaţă sau în artă, ce mi-e frică, mi-e frică de un moment în care chiar cred că nu mai vreau să ştiu, că nu mai vreau să aflu, că nu mai sunt curios şi e începutul morţii. Deci de asta mi-e frică.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
