Renegându-și tatăl și considerându-l nimic altceva decât un ctitor de berării, Mateiu Caragiale își propune să trăiască în logica dandy-ului, preluând modelul francez al lui Barbey d'Aurevilly. Este dandy-ul absolut al Bucureștiului interbelic, al perioadei belle epoque pe care Ion Iovan o prinde senzațional în această carte. E o carte în două părți, a doua parte reluând jurnalul apocrif al lui Mateiu Caragiale din „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale”, o carte scrisă tot de Ion Iovan și apărută în 2008. Ion Iovan știe atât de multe despre Mateiu Caragiale și scrie atât de bine „a la maniere de”, încât îți vine la un moment dat să crezi că el este Mateiu Caragiale. În cursa asta a căzut și un critic, cu câțiva ani în urmă. N-a sesizat că de fapt jurnalul este apocrif, a luat-o de bună, a crezut că este scris chiar de Mateiu Caragiale, a lăudat jurnalul ca atare, dar a deplâns intervențiile de subsol ale lui Ion Iovan, nesesizând jocul literar și căzând într-o mare capcană.
Este o carte despre dandy-ul absolut al Bucureștiului, un personaj plin de hachițe și de nevroze, dar în același timp, un personaj cuceritor.