PASTILA DE LIMBĂ | Cum se folosesc corect „â” și „î”
Decizia luată în 1993 complică profund şi inutil viaţa celor care se exprimă în româneşte. De ce? Simplu. Fiindcă ea alocă două litere („â” şi „î”) unui singur sunet, „î”, urmând ca literele respective să fie folosite în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul cuvântului. Este o eroare ştiinţifică majoră, care a fost scuzată, la vremea ei, printr-un argument din zona sentimentalismului anticomunist. Vezi Doamne, „î” ar fi fost impus de sovietici, „adus de ei pe tancuri”, dacă e să cităm clişeul.
Afirmaţia ar fi adevărată dacă n-ar fi falsă, câtă vreme „î” era folosit bine mersi înainte de apariţia lingviştilor sovietici şi a tancurilor care le-au servit drept mijloace de transport. Aşa se întâmpla, de pildă, în anii 1920 la revista Viaţa românească, după cum a arătat George Pruteanu cu vreo două decenii în urmă pe site-ul lui, într-un articol care se chema chiar aşa: „De ce scriu cu î”.
Există, fireşte, câteva reguli care ne ajută să-i folosim corect pe „â” şi „î”. Cea mai importantă dintre ele este că „â” se foloseşte în interiorul cuvântului, pe când „î” se foloseşte la capetele lui - fie la început, fie la sfârşit. Fără să-şi propună, regula demonstrează în acelaşi timp cât de ridicolă este decizia Academiei. Nu de alta, dar un cuvânt compus din patru litere cum este infinitivul scurt „vârî” al verbului „a vârî” se scrie cu un „â” şi un „î”. Lucru valabil şi pentru „târî” sau „pârî”.
Să fii elev de şcoală primară sau străin dornic să înveţe limba română şi să te loveşti de o asemenea regulă - iată, într-adevăr, o provocare. În mod normal, regulile unei limbi trebuie să uşureze învăţarea ei, nu s-o complice.
Pe de altă parte, decizia Academiei n-a reuşit să se impună aşa cum speraseră semnatarii ei. Dacă la şcoală lucrurile stau relativ simplu şi obligativitatea de a scrie cu „â” nu întâmpină mari probleme, în rest lucrurile se prezintă derutant, ba chiar caraghios. Există edituri unde se scrie cu „â”, dar şi edituri unde se scrie cu „î” (mă refer aici la edituri dintre cele mai importante).
Există şi edituri care preiau automat grafia autorului sau pe a traducătorului, astfel încât întâlnim ambele tipuri de scriere în acelaşi portofoliu. Există ziare şi reviste care scriu cu „â”, dar şi ziare şi reviste care scriu cu „î”. Nu pot să nu mă întreb: ce concluzie poate trage un elev care la 11.15 citeşte un text scris cu „â”, iar la 16.40 începe să citească o carte scrisă cu „î”? Cum priveşte elevul respectiv decizia Academiei Române?
Să revenim totuşi la regulile de scriere. Cum spuneam, cea mai importantă stipulează că „â” se foloseşte în interiorul cuvântului, pe când „î” se foloseşte la începutul şi la sfârşitul lui. Iată câteva exemple de cuvinte care se scriu cu „â”: brânză, vânzător, a frânge, trântă, carâmb, urât, mântuire, plânset, sâc, gânditor, osândă, osânză, gâscan, bântuit. Şi acum, câteva exemple de cuvinte care se scriu cu „î”: în, început, învăţător, întortocheat, într-un/într-o, întreţinere, împuşcătură, împrumut, a coborî, a urî, a se mohorî.
Prin urmare, nu vom scrie niciodată „Ieri seară a ânceput să plouă” (cu „â”), ci doar „Ieri seară a început să plouă” (cu „î”). La fel, ne vom feri să scriem „Nu ştiam ce înseamnă a urâ” (cu „â”), ci numai şi numai „Nu ştiam ce înseamnă a urî” (cu „î”). În fine, vom tăia cu o linie roşie enunţul „Ân cele din urmă, am plătit ântreţinerea” (cu doi de „â”) şi vom scrie „În cele din urmă, am plătit întreţinerea” (cu doi de „î”).
Să mai spunem că există totuşi o diferenţă de nivel în ceea ce priveşte greşelile de acest tip. Dacă scrii „vînătoare” cu „î” în loc de „vânătoare” cu „â”, cum prevăd normele actuale, se poate crede că ai fost neatent sau că pur şi simplu refuzi să respecţi regulile. În schimb, dacă scrii „c” sau „ântredeschis” cu „â” în loc de „î”, se va crede, pe bună dreptate, că nu ştii să scrii.
Dat fiind că e totuşi vorba de o chestiune importantă şi nu dintre cele mai simple, vă invit să ne ocupăm şi data viitoare tot de „â” versus „î”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
