Istoria etalonului de frumuseţe feminin
Fiecare perioadă din istoria umanitatii a avut idei diferite despre ce defineşte frumuseţea. De la formele rotunde ale lui Rubens la perfecţiunea 90-60-90 aţi putea fi surprinşi cât de variate au fost reprezentările frumuseţii şi cât de felurite haine a îmbrăcat moda vremurilor.
Frumuseţea este o temă la fel de veche precum omenirea. Îşi păstrează însă actualitatea pentru că etalonul s-a schimbat de la o epocă la alta.
În preistorie, de exemplu, erau apreciate femeile cu şoldurile late, considerate apte pentru procreare. Lucrurile se schimbă în Antichitate, când idealul vremii înseamnă un trup adolescentin, tenul alb, machiajul strident, peruci colorate şi multe bijuterii.
Oana Păunescu, costume designer: „În Egipt şi mai târziu Grecia Antică şi Roma, apreciau femeia care trebuia să aibă ochii mari, aveau tot felul de soluţii, îşi turnau zeamă de lamâie în ochi, ca să aibă ochii uşor înlăcrimaţi şi languroşi.”
Oana Păunescu, costume designer: „Pigmentul femeilor din Grecia şi din Roma este măsliniu şi atunci şi-l albeau foarte tare cu praf de cretă, cu plumb. Bineînţeles că astea lăsau urme, dar la cât de puţin trăiau, nu conta.”
În Egiptul şi Grecia Antică o femeie ce făcea parte din "aristocraţie" trebuia să aibă mai multe peruci colorate. Fiecare doamnă bogată avea propria ei cosmeticiană, iar perucile se făceau din părul sclavelor. Lucrurile se schimbă radical în Evul Mediu.
Oana Păunescu, costume designer: „Religia, foarte importantă în Evul Mediu, face ca femeile să înceapă să îşi ascundă corpul şi să se îmbrace foarte auster. Erau ca nişte călugariţe: cap acoperit, rochiile foarte lungi, culori închise.”
O alta caracteristică a epocii, întâlnită atât la femei cât şi la bărbaţi, este lipsa igienei.
Oana Păunescu, costume designer: „Curăţenia nu era o prioritate începând cu Evul mediu. În mintea omului a face baie îţi putea cauza. Un om putea să nu se spele niciodată. Apa era un duşman şi lucrul acesta a durat foarte mult timp.”
În perioada Renașterii şi imaginea femeii renaşte. Corpul începe să fie etalat. Se poartă decolteurile largi, talia marcată şi fustele ample. Începe acum perioada rubensiană şi sunt apreciate doamnele voluptoase.
Corpul, ca şi la grecii antici, nu mai este o ruşine cum a fost în toată perioada medievală, sunt o mulţime de picturi în care este prezentată Fecioara Maria alăptând, deci sânul nu mai este o ruşine. Culorile sunt atrăgătoare, se poartă brocart-uri, perle, gulere auri, rochiile încep să fie foarte decoltate.
Georgeta Filitti, istoric: „Toate femeile din aristocracţie cu ce puteau cuceri? Cu albeaţa impecabilă a tenului. Şi atunci fie se fereau de razele soarelui, fie când nu aveau încotro şi mergeau un pic pe drum, aveau grijă să poarte umbrele de soare sau pălarii cu borul foarte mare.”
O familie numeroasă era un semn de bogăţie. Aşa că femeile erau obligate să dea naştere unui număr mare de copii.
Georgeta Filitti, istoric: „Prin urmare această degradare rapidă se producea. Strălucirea lor este de scurtă durată 16-30 de ani. După care trec în planul 2.”
În epoca victoriană(1830-1900), femeile au fost supuse unor ritualuri chinuitoare pentru a atinge idealul de frumuseţe. Doamnele cele mai apreciate aveau talia de viespe, o înfăţişare fragilă şi palidă. Pentru a putea ajunge la acest ideal, ele purtau corsete strâmte, înghiţeau arseniu sau cărbune diluat în apă.
Oana Păunescu, costume designer: „Se poartă din nou silueta clepsidra şi ca femeile să ajungă la această siluetă îşi forţau corpul prin renumitul corset. Corsetul trebuia să fie strâns să ajungă până la o talie de 40 de centimetri, care era o talie de viespe şi era talia epocii.”
Georgeta Filitti, istoric: „Totdeauna femeile au săruri. De ce? Pentru că foarte lesne leşinp! Şi atunci le dai cu sărurile acestea pe la nas, ca să îşi revină. Este un lucru absolut îngrozitor să mănânci chinuită, strânsă în acest corset. Şi încet, încet lumea iese în stradă aproape şi încet încet se renunţă la el. Dar povestea se întâmplă deabia în secolul XX.”
După anul 1850, când maşinile de cusut se produc în masă, apare şi pret a porter-ul. Doamnele din înalta societatea îşi etalează ţinutele la diferite dineuri si mese, acolo unde era nepoliticos să nu mănânci. Pentru a reuşi să îşi păstreze talia mai mică de 40 de centimetri, ele apelau la soluţii dintre cele mai dure.
Georgeta Filitti, istoric: „Trebuie să te duci la dineuri şi trebuie să mănânci. Şi nu poţi să nu te răsfeţi că nu vrei asta. De aceea se însărcinează tenia să mănânce în locul tău. Mai are un avantaj dacă se poate numi aşa această tenie. Trupul suferă de prezenţa "micului animal" în el şi atunci ai o paloare foarte accentuată, care în "la belle epoque" este teribil de preţuită.”
Când nu voiau să-şi riste sănătatea, dar doreau să rămână pentru posteritate cu o imagine perfectă, doamnele foloseau un truc valabil şi astăzi.
Adina Nanu, istoric de artă: „Fotografiile care s-au păstrat din la belle epoque deseori sunt trucate, adică fotograful a avut grijă să aranjeze un fundal în aşa fel încât să poată să intervină cu pensula şi să facă o talie mult mai fina decat era în realitate (...) există şi fotografii cu regina Maria, prinţesa care într-adevar avea un trup foarte frumos, dar talia este neverosimil de subţire în aceste fotografii.”
Anii 1900 sunt consideraţi începutul emancipării femeii. Rochiile sunt în continuarre lungi, dar se renunţă la corsetele strâmte, specifice epocii victoriene. Tot atunci încep să apară şi primele magazine de rochii, iar moda devine cumva accesibilă tuturor claselor sociale.
Oana Păunescu, costume designer: „Ţinuta e completată de o pălărie. De o umbreluţă tot din dantelă. Rochiile un pic se scurtează şi lasă să se vadă încălţămintea.”
Cel mai important accesoriu al anilor 1900 sunt pălăriile ample, cu boruri mari.
Adina Nanu, istoric de artă: „Doamnele purtau pălării cu flori cu pene, cu mărgele, cu dantele, cu panglici cu tot ce se poate imagina şi ca să ţii o astfel de pălărie pe vârful capului sigur că trebuia să menţii o ţinută foarte demnă, nu puteai să te apleci nici măcar să iei o batistă căzută pe jos.”
Georgeta Filitti, istoric: „Cine are pălăria cea mai frumoasă, cine are pălăria cea mai plină de flori si mai ales cine are pălaria cu borurile cele mai spectaculare. Si aici este o poveste: se ajunge la adevarate conflicte la teatru: pentru că eu stau în lojă, cei din spate nu pot să vadă, stau în stal, este acelaşi lucru. Este o adevarată problemă şi se ajunge la reglementari legislative. Nicio pălărie nu mai poate avea o dimensiune mai mare de un metru.”
Adevărata emancipare a femeii se produce însă în anii 1920. O dată cu primul război mondial, femeile sunt nevoite să se descurce singure şi să lucreze. Prind însă şi curaj, aşa că îşi taie fustele şi pentru prima dată în istorie se poartă cele scurte.
Oana Păunescu, costume designer: „Rolling 20's cum s-ar spune, femeia în mişcare, femeia care începe să frecventeze cluburile de jazz, care are nevoie de o ţinută care să îi confere libertate de mişcare. Se scurtează, părul se taie, pălăriile devin mici şi trase pe cap, se văd numai ochiii.”
În 1912, în Uruguay este acordat pentru prima dată femeilor dreptul de vot. Din 1918 acesta este recunoscut şi în Anglia şi din 1920, în Statele Unite ale Americii.
Oana Păunescu, costume designer: „Anii aceia sunt cei mai importanți şi ce avem noi acum se datorează unui grup de femei care si-au scurtat rochia, si-au scurtat părul.”
Odată cu emanciparea femeii, de la 1920, moda a început să se schimbe la fiecare deceniu. În zilele noastre tendinţele se înnoiesc la fiecare sezon şi tonul este dat de marile case de modă.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
