DIGICULT. Versurile în muzica românească – cât e penibil și cât e sensibilitate

Doamnelor si domnilor, avem si noi o curiozitate: ce-a fost la început? Muzica sau versurile și poesia? Textierul de șlagăre se poate numi poet, scriitor, filosof, gânditor, om de cultură adica? Un lucru este sigur! Înainte de 1989, fiecare mesaj din orice cântecel era strict controlat.

„Pe vremea aceea erau niște comisii, exista cenzură, când se lansa orice cântecel, orice spectacol, era o audiție și veneau niște tovarăși care spuneau „De ce faci așa, de ce spui asta?” De atunci a început moda să se cânte rock „supărat” pe Eminescu. Sau pe Blaga. „Verde pur! Verde crud!” Atunci a început moda „Valul ce se sparge de mal”. Versuri care nu spun nimic, sunt ceva... un pastel... „O roată de foooc!”. Nu spun nimic. Ca să treacă de cenzură”, consideră Florin Dumitrescu, textier la Sarmalele Reci și Direcția 5.

„Rockul n-a fost plin niciodată de mari texte filosofice, chiar nu. Au fost câteva formații care au încercat niște derapări în zona poetică și n-au mai avut succes. Eu am avut și baftă, pentru că am făcut niște cântece hai să le spunem patriotice, care erau de foarte mult bun simț și care au fost, pentru mine, un pașaport extraordinar: aveam o trecere la oficialități foarte mare. Mai scârțâiau ei pe la câte un text de dragoste, unde ce i se părea tovarășului de la cultură, care se ocupa cu cenzura, că lucrurile sunt spuse prea pe față”, spune Nicu Alifantis.

„Încetul cu încetul, au început să apară mici aluzii, pe lângă mainstream - muzica ușoară și pop rock -, apăreau și mici șopârlițe: era Alexandru Andrieș, care era puțin mai curajos: spunea despre telejurnal și cașcaval, avea ironia asta - cântece despre fabrici și uzine. A apărut Timpuri Noi, care, de asemenea, fabrici și uzine, „becule, stai aprins”, într-o vreme în care aveam tot felul de neplăceri, cum ar fi că ne stingeau lumina. Să-l mai spun și pe Florian din Transilvania, care avea versuri criptate, să-l zic și pe maestrul nostru Sorin Chifiriuc”, adaugă Florin Dumitrescu.

Comunismul e „perfect”

În anul 1984, trupa Timpuri Noi lansa ceea ce avea să devină un mare succes: „Perfect”. Numai că acolo Florin Dumitrescu a strecurat un vers inocent la prima vedere și cât se poate de „șopârlă”' la a doua: „Totul e minunat!”.

Muzica ușoară avea de toate: și cântece comuniste despre „Magistrala albastră” sau „Trenul galben fără cai”, dar și melodii în care versurile făceau diferența. Soliști precum Aurelian Andreescu și Aura Urziceanu își emoționau publicul la fiecare concert.

Ana, banana și măslinele

După 90 a luat foc industria! Și ne-am trezit cu un asalt al textierilor care s-au văzut eliberați de orice constrângeri.

„În anii 90 am început să strigăm lucrurile pe care oamenii le gândeau, iar publicul s-a obișnuit să le audă și să le gândească”, consideră textierul Florin Dumitrescu.

„Nu are nicio legătură poezia cu „înainte și după 89”. Ea stă în picioare, bine mersi, și în clipa de față. Eu sunt adeptul ideii că o comunicare făcută frumos, cu vorbe alese, cu sentimente, excită pe oricare om din ziua de azi, chiar dacă e cu tableta în mână, chiar dacă citește online presa, chiar dacă este copleșit de mailuri”, crede cantautorul Nicu Alifantis.

Muzica dance a anilor 90 reprezintă un capitol fascinant în istoria muzicii românești. Textierii care au făcut furori după revoluție s-au întrecut în versuri pline de profunzime și sensibilitate. Toți poeții de geniu ai neamului au ieșit la iveală.

„Era foarte frumos, erau foarte vesele! Eu cred că astea intră la categoria cântece cu mult umor”, spune Nicu Alifantis.

ASIA - La Salonic numai măsline/ Iar toate cheile-s la tine.

„Olărașu a fost foarte tare și ca bărbat: a intrat în niște zone de psihologie feminină, de psihologie a pițipoancei, ca să zic așa”, susține Florin Dumitrescu.

„Noul val” de instincte primare

Tot mai puțini dintre cei care fac muzică astăzi apelează la texte inteligente, sensibile, care să aibă și un mesaj, nu doar rimă. Și tot mai mulți se bazează pe banalități, pe onomatopee și, cel mai grav, pe aberații de tot felul.

„Nu se mai folosesc textieri. Acum, „E foame de bani, băieți”, ca să citez un favorit de-al meu, totul trebuie împărțit în cât mai puțini oameni. Tu ești compozitor/producător, ai o fată care-ți cântă și, dacă tot ea alege vocalele, silabele, să facă ceva eventual și-n engleză, dacă știe puțină...”, remarcă Dumitrescu.

„Dacă cineva are ceva de spus, chiar dac-o spune prost, dar o ambalează într-o formă comercială şi muzical plăcută, nu te poţi... nu există un CNA al muzicii care să amendeze versurile proaste. Ar fi practic exact echivalentul cenzurii comuniste, doar că n-ar amenda şopârlele, ci şopârlele gramaticale”, este de părere publicistul Jean-Lorin Sterian.

La vremuri noi, strategii noi. Rețeta succesului se bazează astăzi pe o ecuație simplă. „Noul val” al muzicii românești continuă linia versurilor de neuitat, inspirate de instincte primare.

Alb-Negru: Noi doi știm prea bine/ Că iubirea de foame nu ține/ Dar să știi că mi-e sete de tine

„Foarte bine! E un punct de vedere... De ce să vină un bătrân pensionar, unu', Alifantis, să le strice lor metabolismul?”, spune Nicu Alifantis.

„Asta-nseamnă că marea masă a românilor se regăseşte în genul ăsta de versuri deci practic avem, ca şi politicienii, cântăreţii pe care ni-i merităm”, consideră Jean-Lorin Sterian.

În plus, redactorul-șef al revistei „Dilema Veche”, Mircea Vasilescu, povestește cum reușea muzica să ajungă în casele românilor în anii 70-80, iar artistul care a expus în cele mai mari muzee din lume, Dan Perjovschi, ne spune ce lucruri îl inspiră și ce îl enervează în România.

Urmăriți emisiunea integrală în materialul video atașat. Arhiva emisiunii „Digicult” o puteți viziona AICI.