DIGICULT. Degradarea folclorului românesc
În ianuarie 1990, pe când România sărbătorea că a scăpat de tiranie, Neacșu, înțeleptul lăutar de la Clejani, compunea o baladă cu un subiect fierbinte: Revoluția și sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu.
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „Neacșu se credea muribund, deși avea vreo 50 și ceva de ani. Suferea de rinichi, de toate cele... Și-n plus, își rupsese piciorul! Ceea ce l-a făcut să-și petreacă zilele revoluției în pat. Și se uita la televizor. El așa și-a strâns materialul imagistic din care a cârpit Cântarea Revoluției. Dar era un om extrem de talentat!”
1989 le-a adus românilor și lepădarea folclorului de politica partidului comunist. Dar, până atunci, multe a avut de îndurat țăranul român. În anii 50, odată cu marea colectivizare, a rămas fără pământ. În același timp, însă, i-au fost confiscate și tradițiile. Rânduiala țărănească, lumea satului patriarhal erau lichidate.
Speranța Rădulescu: „Statul a mai intervenit și în altă privință: a destrămat instituțiile rurale neoficiale, ci tradiționale. De exemplu, hora satului. Adunările, în general, nu erau pe placul stăpânirii, așa că au înăbușit o vreme îndelungă acest tip de reuniuni, până ce ele s-au destrămat, în fond, și de la sine.”
Țăranii au fost obligați să părăsească lumea în care se născuseră.
Aurel Mitran, impresar: „La vremea respectivă, veșnicia nu mai trebuia să fie la sat, trebuia să se mute la oraș. Și veșnicia a durat vreo 50 de ani, până la urmă.”
Speranța Rădulescu: „Foarte curând după instalarea regimului comunist, a apărut în sate "difuzorul de obște", cum îl numesc eu. Un difuzor care transmitea ce voia partidul, adică discursuri politice, cu adeziunile întregului popor șamd., și muzică populară. Pentru că statul a avut grijă să-și creeze un instrument ca să destructureze muzica tradițională, așa cum era ea, și s-o înlocuiască c-o altă muzică, controlabilă.”
Aurel Mitran: „Cum erau glumele pe vremea aia, "Badea-al meu e tractorist și știe să joace twist". În momentul în care s-a făcut barajul de la Bicaz, s-au făcut piese pentru barajul de la Bicaz: "Mi-am luat bundiță nouă și-o frunzuliță/ Poa să ningă, poa să plouă, eu am bundiță/. Iar flăcăii mei din sat tare s-au mai minunat/ Când le-am spus că, pe sub brazi, mergi cu barca la Bicaz". Plutașii plecaseră. Venea barajul!”
Comuniștii au avut grijă să controleze tot, inclusiv distracția românilor. Aparatul de stat a născocit metode prin care nimic nu rămânea la voia întâmplării.
Aurel Mitran: „Niște "factori de decizie", cum se numeau pe vremea aia, au ajuns la concluzia că toate-s bune și frumoase, dar lumea trebuie să se și distreze. Și a fost perioada în care s-au înființat cluburile sportive, s-au înființat ansamblurile de muzică populară, să se bucure poporul! Evident că, așa cum munceau organizat, trebuia să se și distreze organizat! Că nimeni nu se distrează aiurea, trebuie să ai un program de distracție, trebuie să ai o logică, altfel necăjitul e tentat să se distreze prostește!”
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „Au funcționat după modelul sovietic, al Ansamblului lui Moiseev, care propunea ansambluri foarte mari, ca să arate grandoarea regimului și forța puterii populare, alcătuite din muzicieni care cântau același lucru, în același timp, ceea ce era inacceptabil în cultura tradițională. Cu un dirijor, că atunci s-a inventat și dirijorul! Dirijorul era echivalentul muzical al conducătorului de partid și de stat.”
Aurel Mitran, impresar: „Și folclorul s-a industrializat, a devenit o meserie în esență!”
Grigore Leșe, muzician: „Să vă spun! Cum e cu muzica mea? Eu m-am gândit așa, să-i spun "Decalogul lui Leșe". Ce-aș vrea eu să facă oamenii pe lumea asta, referitor la muzică.”
Folclorul a devenit politică de stat: Sindicatele aveau ansamblul Rapsodia Română, Ministerul de Interne deținea Ciocârlia, iar tripleta de aur de la centru era completată de ansamblul Doina al Armatei.
Aurel Mitran: „Folclorul trebuia să slujească cauzelor sistemului. Iar sistemul era generos: zeci de ansambluri, cu finanțări, cu bani, cu clădiri, cu turnee afară. Toată muzica asta populară, de folclor nou, a însemnat un imens business național!”
Grigore Leșe: „Să nu horești cu scopul de a face averi! Țăranul nu a considerat horitul o meserie! Muzica, pentru el, a fost utilitară! Și-a adormit copilul, i-a cântat la mireasă, când a plecat din casă, s-a dus în altă lume, de s-a dus de noră, și pe ultimul drum.”
Odată cu ansamblurile, au apărut și vedetele de muzică populară socialistă. Colindau țara și promovau folclorul de tip nou, revoluționar, angajat.
Speranța Rădulescu: „Cântăreții de muzică populară erau, în general, destul de nu numai obedienți, dar dispuși să facă orice concesii. De fapt, ei își luau melodiile din muzicile tradiționale și le aplicau niște versuri pe care, la vremea respectivă, le creau niște versificatori. La metru, la kilogram! Dar muzica lor nu e tâmpită, scuzați-mă, nu e proastă pentru că, neapărat, cuvintele erau alea care erau, ci pentru că e altfel, nu e adevărată, e falsă!”
Grigore Leșe, muzician: „Să nu folosești vocea de bel canto în cântatul țărănesc!”
Aurel Mitran: „Toată muzica asta populară aducea bani. Artiștii ăștia cântau pe bani. Nu e o glumă, banii erau foarte mulți! Plus avantajele colaterale! Sunt oameni care-și făceau ștraifuri - sau teasere, cum se spune acum - pe care scria "colaborator al Radioteleviziunii române", asta creștea prețul la nuntă!”
Grigore Leșe: „Să nu confunzi performanțele artistice de pe scenă cu cântatul la nunți, stână, petreceri și alte sindrofii.”
Nimic din ceea ce, sute de ani, fusese esențial pentru țăranul român nu era pe placul partidului.
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „Poporul a fost dresat. El știa că radioul, deci o instituție prestigioasă, și, mai târziu, televiziunea, adică o instituție și mai prestigioasă, le propun o muzică superioară. Pentru că asta erau învățați să creadă. Avea cine să-i învețe: primarul, directorul de la căminul cultural, discursurile de la radio.”
Aurel Mitran: „Din 65 a început o altă etapă: a început povestea naționalismului comunist! A început un folclor care miza pe altceva: pe reînvierea satului românesc. Satul românesc care fusese călcat în picioare și făcut praf timp de 20 de ani, se pregătea pentru ultima extracție dentară. De data asta, fără anestezie.”
Speranța Rădulescu: „În anii 80, partidul și-a pus în cap să interzică muzicile pe care le numea "folclor poluat". A venit Comitetul Central, prin reprezentanții lui, să ne spună cum să "depoluăm" folclorul! Adică să nu mai cânte lăutarii ce le trece lor prin cap, pentru că acolo era buba, socoteau ei: acolo se cânta o muzică care nu era "pur românească", o altă obsesie a regimului. Pur românească de la daci? De la romani? De la cumani? De unde? Care e momentul în care era pur românească? Eu nu știu un asemenea moment.”
După decembrie 1989, toate constrângerile venite de la partidul unic au dispărut. Odată cu ele, rigorile muzicii și principiile s-au făcut praf și pulbere.
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „S-a dat liber la de toate, țăranul amuțise, orășeanul mai cânta cât mai cânta, dar lăutarii au preluat această misiune, de a duce mai departe muzicile. Pe care le-au modificat cum au vrut ei! Pentru că, între timp, audiența lor - că era urbană, că era rurală - devenise mai puțin competentă. Îi lăsa să facă ce vor! Au amestecat ce-au vrut cu ce-au vrut!”
Grigore Leșe, muzician: „Să nu cânți o melodie fără să spui de la cine ai auzit-o! Să nu furi ideile de concert, spectacol sau formulele de concert! Adică să nu plagiezi.”
În democrație, românul s-a simțit dator să reinventeze folclorul și, câteodată, și roata. Așa a apărut, de pildă, un gen care a făcut valuri în anii 90: muzica etno.
Speranța Rădulescu: „Asta-i altă grozăvie! Asta este o muzică de media, este produsă în studiouri de showbiz a unor posturi de media de cea mai proastă calitate, între noi fie zis.”
Aurel Mitran: „Eu știu concertele domnului Benone Sinulescu de pe vremuri! Fiecare apariție mă face să mă uit, sunt fascinat! Pentru că toată lumea spune că s-a reinventat! Este singurul care, în momentul de față, este hotărât!”
Grigore Leșe: „Să nu migrezi de la o televiziune la alta! Sunt oameni care umblă toată ziua prin televiziuni și nu spun nimic! Lucruri banale și se repetă ani de zile!”
La vremuri noi, haine noi. Interpreții de folclor din noua generație au găsit de cuviință să-și "îmbunătățească" imaginea.
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „S-a schimbat și românul. S-a orientat spre țopenie, ca să nu zic mai mult!”
Aurel Mitran, impresar: „La toată această bijuterie care este costumul popular românesc s-a asortat un lanț frumos de aur cu Nefertiti! Au început să apară inelele, să apară lanțurile, ba am văzut chiar o nefericită care era cu lanț la picior!”
Speranța Rădulescu: „E destul să te uiți la ei! Cum se îmbracă, cum se coafează, cum se pudrează, cum își pun tocuri, cum se mișcă... Nu sunt oameni adevărați, sunt niște păpușele!”
Aurel Mitran: „Văd o lume manichiurată, pedichiurată, aranjată, spilcuită, îmbrăcată în costum popular, cu tocuri de 15, ca orice țărancă normală, care se duce la câmp. Dar costumu-l are de la buna, care-l are de la buna, care-l are de la buna... "și-asta o să vă cânt acum, pentru prima dată".”
Grigore Leșe, muzician: „Să nu încerci să te ascunzi după hainele țărănești, dacă nu ești născut să horești! Nu cântă hainele țărănești în locul tău!”
Folclorul autentic a devenit, în cazul multor artiști populari, circ în straie tradiționale adaptate vremurilor, cu sclipici.
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „Totul e fals, la o orchestră și un solist de muzică populară: ținuta, gestica, toate astea sunt artificiale. Cele mai jalnice imagini sunt cele de la televizor! Chiar astăzi am văzut ceva de genul acesta, nu contează la ce post, niște țărani frumoși - bărbați serioși, care știau să cosească - coseau. Dar cum coseau? Îmbrăcați cu hainele de sărbătoare! Unde ați văzut un țăran nebun care să se-mbrace cu hainele de duminică, ca să dea la coasă?! Totul e fals! Totul e fals, așa cum a fost societatea comunistă.”
Aurel Mitran: „Și întotdeauna există niște căni populare! Ele sunt: unele din zona Gorjului, altele sunt de la Corund, fiecare după ce-a găsit și el pe-acolo. Ăștia sunt ceea ce Grigore Leșe le spune "lălăitori".”
Grigore Leșe: „Să nu faci pă țăranul, dacă nu ești! Ce te dai țăran? Eu, dacă-s îmbrăcat cu clopul și cu cămeșa asta, vin din lumea țărănească, eu gândesc cum gândesc țăranii, dar nu mă dau țăran! Nu mă-mbrac cu opinci, nu-mi aduc caprele prin studio! Cine-i la oi trebuie să stea la oi, cine-i pe scenă, unde se face performanța artistică, este pe scenă!”
Satul de altădătă nu mai există. Tradiția mai este păstrată de câțiva entuziaști care se încăpățânează să prețuiască trecutul.
Speranța Rădulescu: „Țăranul obșnuit, care nu este muzician, care n-a făcut din muzică o profesie, s-a delăsat. Adică a încredințat muzica lui lăutarilor, care o poartă mai departe. Numai produc ei înșiși, se lasă serviți cu muzici, în loc să le producă ei înșiși. Lăutarii nu trebuie în niciun chip depreciați, pentru că, dacă mai există creativitate, la nivelul lor mai există.”
Grigore Leșe: „Să nu te dai ceea ce nu poți fi! Io văd toată ziua: sunt cântăreți, se dau filosofi. Sunt actori, se dau muzicieni, sunt muzicieni care se dau actori, dar sunt și de-ăștia care se dau de toate.”
Pervertirea cântecului popular continuă. Versurile și mesajul se schimbă odată cu vremurile, cu ce se cere. Așa că vom mai găsi muzică autentică doar la Muzeul Țăranului Român.
Aurel Mitran, impresar: „Acuma folclorul nu mai e nici de propaganda comunismului, nu mai e nici folclor naționalist, acum e un folclor al secolului XXI. Folclorul secolului XXI, românesc, trebuie să-ți arate o viață frumoasă la sate, care nu mai are nimic cu apropourile de pe vremea lui Dolănescu cu Maria Ciobanu, cu "Măi, Ionele, tu erai, aseară, când fluierai?" Acum este "Să dea dracii-n tine, că nu m-ai iubit pe mine!". "Ginerică, ginerică, când o fi, la o adică/ Ia mireasa, pune-o jos și sărut-o cu folos". Nu e popular?”
Grigore Leșe, muzician: „Să nu schimbi liniile melodice și textele horilor, după bunul tău plac.”
Speranța Rădulescu, etnomuzicolog: „Dacă visați ca folclorul să reînvie, visați degeaba! Există deja în vigoare o cultură urbană, satul a încetat să mai devină creator. La vârsta mea, am ajuns să mă obișnuiesc cu ideea că se duce. Cultura tradițională se duce.”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
